Le chef

Dragii mei, pe lumea asta exista niste reguli. Si bine ar fi ca, noi oamenii, sa intelegem acest lucru. De multe ori ne dorim sa experimentam lucruri noi si sa ne reuseasca, dar gresim: fiecare trebuie sa stea in banca lui si sa faca ce a invatat la scoala. Stiu ca o sa-mi sariti in cap si-mi veti spune ca sunt un prost, dar gresiti si am de gand sa va dovedesc acest lucru.

Deci, zidarul ar trebui sa se ocupe de facutul caselor, contabilul de tinutul registrelor, psihologul de reglarea creierilor, mecanicul de reparatul masinilor, iar juristul de orice altceva decat facutul prajiturilor. Pentru ca tocmai in asta sta dovada indubitabila a faptului ca fiecare trebuie sa stea in banca lui, pana nu trebuie chemati pompierii. N-a fost cazul, dar asta numai pentru ca am facut ceea ce se cheama: o prajitura rece.

Sa va dau si reteta: niste biscuiti, niste lapte si o crema. Detaliile sunt irelevante. Partea la care va pot oferi asistenta urmeaza dupa pregatirea si omogenizarea (o_O) ingredientelor. Mai exact: fixarea in tatani a prajiturii.

Se pune un rand de biscuiti, se adauga crema. Se chicoteste putin cu prietena si se savureaza momentul romantic din bucatarie. Se mai adauga un rand de biscuiti si se mai intinde un strat de crema. Se mai saruta prietena si se manjeste nasucul acesteia cu putina crema (nu multa, ca poate nu ajunge). Se mai adauga un rand de biscuiti si un strat de crema. Se poate intona o sansoneta frantuzeasca si chiar imita un patiser francez. Accentul se foloseste dupa talentul actoricesc. Se mai adauga un rand de biscuiti si se mai varsa un strat din crema fierbinte, tocmai luata de pe foc. Se exagereaza cu accentul frantuzesc pana se observa privirea de “esti penibil” in ochii  fiintei iubite. Se mai adauga un rand de biscuiti si un strat de crema, moment in care veti observa o usoara tendinta de dezmembrare a prajiturii, cunoscuta in bucataria internationala sub denumirea de “alunecare de crema-incinsa-care-trebuie-racita-inainte-habarnistule-care-esti”. Se rasteste putin la prietena, care brusc nu este in stare sa-ti citeasca gandurile – la fel de romantice – cum ca tu ai vrea sa tina naiba de biscuitii care o iau la vale.

Se adauga un cutit pe margine si se mai urla putin la prietena. Se mai adauga un cutit pe cealalta latura si se gesticuleaza isteric din mainile manjite cu crema. Se cauta un cutit mai mic pentru latura superioara, aflata in dreapta dumneavoastra, daca ati respectat reteta, si se roaga prietena pe un ton ferm, sa faca naiba ceva. La acest moment ar trebui sa aveti hainele pline de crema si firimituri de biscuiti.  In sfarsit, se adauga si cel de-al patrulea cutit, baricadand prajitura cat mai bine posibil. Se pune la frigider pentru a se raci.

Daca ati respectat intru-totul reteta indicata de mine, prajitura – botezata, foarte inspirat, Patru cutite – ar trebui sa arate cam asa:

Se savureaza alaturi de persoana iubita, daca mai aveti asa ceva.

Pofta buna!

PS: am uitat sa va spun ca se poate ninge (eee?) cu niste nuca de cocos.

Sursa foto

Prima din festival: termoploriferul

M-au lepsuit prietenii blogosferici saptamanile astea, de mi-au invinetit dashboard-ul, nu alta. Ei, si cum nu se face sa dai cu piciorul la asemenea gura de oxigen pentru inspiratia plecata in delegatie, declaram spatamana ce sta sa… ba nu, a inceput deja: saptamana lepselor. Nu voi presta intr-o anumita ordine, ci dupa posibilitati, ca unele mai sunt si lepse fotografice, ceea ce  nu va doresc, dar o sa vi se intample.

Bun, cum spune si titlul, prima leapsa abordata de catre mua, este una legata de incalzirea centrala. Exact! Ati putea spune, ca si mine, de altfel, ca nu se poate scrie despre asa ceva, decat, eventual, daca esti vreun bunic simpatic si administrator de bloc pe deasupra. Dar de unde, nimic mai gresit; ai blog, ti-ai platit hostingul, scrii ce vrei.

Dar parca tot nu stiu de unde s-o apuc. Cunostintele mele in domeniu se opresc cam pe la cum arat un calorifer si cat de tare te poti arde, daca  pui mana pe el cand merge la maxim.  A, mai stiu si cum e construita o centrala de cartier: greu. Asta o stiu pentru ca ne-am jucat cam toata copilaria, ba pac-pac, ba cu tuburile, printre schelele si tevile centralei din cartierul unde stau ai mei.

Stai ca mint. Ar mai fi niste lucruri de povestit, dar vreau sa precizez de la bun inceput, ca eu am doar rolul povestitorului, ceea ce urmeaza sa va relatez fiind opera unor prieteni. Suntem intelesi, da? Buun.

Mno, se facea ca era o seara friguroasa si doi prieteni de-ai mei erau cazati pe la Herculane, intr-o anexa gospodareasca, all inclusive si toate cele. Si cum stateau ei cu neuronii la rece, ce s-au gandit? “Ba, hai s-o punem de-un calorifer.” Zis si facut, lipseau doar caloriferul si incalzirea centrala. Dar, pentru ca prietenii mei erau cei mai  destepti liceeni din Herculane, au gasit imediat solutia:  ce ne trebuie noua retea de incalzire, cand avem termoplonjon si chiuveta.

Nu-i asa ca inca n-ati prins solutia? No stati sa va luminez. Dupa indurarea unui frig crunt pret de cateva ore, cei doi neuroni ai celor doi prieteni, au ales sa se culce. Prietenii, ramasi trezi, au ajuns la concluzia ca, un calorifer nu este altceva decat o masa de apa incalzita, care emana caldura in camera unde-i pus. Pai daca asa stau lucrurile, de ce n-ar putea obtine ei un calorifer mai rudimentar, umpland chiuveta cu apa, pe care, mai apoi, o vor incalzi cu termoplonjonul din dotare?

Ei, din cate au reusit sa-mi explice prin semne a doua zi, am inteles ca le-a fost tare frig in noaptea aia, dar le parea rau ca n-au avut niste ceai la ei, ca apa calda a fost din belsug. Ceva mai tarziu au negat ca sistemul n-ar fi functionat, dand vina pe dopul de la chiuveta, care nu reusea sa tina apa. Noi le-am dat dreptate. Asta trebuie sa fi fost.

In rest, nu prea am ce sa va povestesc despre incalzirea centralizata si, mai ales, despre lipsa ei, dar daca vreti, pot sa vorbesc cu Gigi (vecinul si proprietarul apartamentului in care stau), care are foarte multe de spus despre sistemele de energie alternativa. Mie, unul, cum ma prinde, cum ma… imi povesteste despre modul de functionare a nu stiu ce pompe submersibile care fac si dreg. Pana acum am dat din cap sa nu ma ieie la ochi, dar daca vreti, ii propun un guest post.

Leapsa asta e venita de la Alpha (am inteles ca in Brasov e problema mare cu CET-ul, dar la noi nu; imi pare rau) si de mers, merge la cine o avea ceva de impartit cu sistemul centralizat de incalzire.

Sursa foto

Usor

Unul dintre cele mai potrivite versuri scrise vreodata, mi s-a parut “easy like sunday morning“. Surprinde extrem de bine ideea de duminica dimineata. O perioada a zilei si a saptamanii cand totul leviteaza. Asa, linistit, in cu totul alt ritm.

Duminica dimineata inseamna o cafea lunga cu lapte, inseamna lectura cu datul paginilor incet – nu trebuie treziti somnorosii care inca mai dorm, inseamna uitarea completa a problemelor ce vor veni peste numai 24 de ore, cand fara sa avem ce face, ne vom lovi de dimineata de lu… nu, fara asa ceva, azi vorbim doar despre dimineata zilei de duminica.

Mai exact, o dimineata destul de “precoce” dupa o sambata plina de evenimente in doi si gasirea blugilor perfecti . O dimineata in care nu mai ninge, confirmandu-se, inca o data, ca duminica apartine primaverii. O dimineata a unei zile ce se anunta minunata, cu masa in familie, unde se va servi supa cea de toate zilele (de duminica, bineinteles) si unde nepoti jucausi se vor alerga prin sufrageria atat de mica, dar suficienta. O zi in care mai apoi vom schimba carti si zambete si ne vom desparti pentru o seara de duminica in care vom vedea filmul ce ne promitem de mult ca-l vom bifa.

O dimineata a unei zile perfecte, in care nu trebuie sa ne mintim trupul cu cafea si sufletul cu numarul de ore pana la venirea serii. O dimineata in care muncim doar pentru noi.

Va doresc ca ziua sa va fie un ceai de mandarine, din ala bun de tot

Sursa foto

Aceste sunete ne doare

Avand in vedere ca e joi, o sa apelez la intelegerea celor doi cititori ai blogului meu – buna dragilor! – pentru postul de fata, care, spre deosebire de obisnuitele dezbateri schopenhaueriene pe care le tratam aici, va fi ceva mai  cola zero – aceleasi prostii, zero zahar.

Si pentru ca in vremuri de criza si in prag de oscaruri, este de bonton sa facem liste si sa parem organizati, am ales sa ma sacrific pana la ore mici, pentru o lista ce va dainui peste secole in analele… in analele. Deci, ca sa tragem o concluzie nelalocul ei, lista ce va face ca aceasta zi sa raman in istorie, trateaza cateva sunete care ma fac sa vad flacari purpurii si sa scot fum violaceu pe nari (va rog sa observati ca n-am zis nimic de flacara vio… oh, shit):

Sunetul “i’m going down” – sunetul scos de lift (astea moderne, bre, nu alea de pe scara blocului), cand esti anuntat ca a ajuns. De parca tu nu te uiti  sa vezi la ce etaj este, injurand ca s-a mai oprit si la 4 sa culeaga alti puturosi care n-au auzit ca se poate cobori si pe scari. Nu, tu stai si compui poezii in rima alba, vazand in succesiunea etajelor de pe display-ul liftului o trimitere la succesiunea etapelor vietii si incepi sa-ti pui probleme existentiale, de genul: oare unde ma va duce acest drum? jos, daca nu cumva la chemat careva si pe la etajele superioare. Si, cum stai tu si asemuiesti coborarea liftului cu drumul initiatic al personajului romantic, deodata auzi un: ti-tu-tiii. Auziti sunteul?  Il stiti, da?

Sunetul “sesam! alo, sesam! hai sesam, deschide-te”: este ala facut de orice nokia cand se impreuna manutele alea doua pe ecranul tau cu j’de’mii de culori. ti-tu-ti-tu-taaam. Sper ca l-am transcris bine. E de tare demult, e obositor, e ca o vecina vesnica ce te intreaba cu fiecare ocazie cum mai merge cu serviciul si iti aduce aminte ca parca mai ieri a jucat la botezul tau. Asa e sunetul asta de nokia: o vecina batrana care miroase a bomboane cu cacao.

Sunetul “parca as fi preferat o manea” – se atribuie in mod egal celor doua sonerii standard de la nokia si motorola, respectiv aia lesinata si aia tarrarara-ita. Le-am avut cu totii, cel putin o data in viata de celulisti. Am fost injurati de cei de pe langa noi care credeau ca le suna lor si de cei care stiau ca nu le suna lor, dar se saturasera sa auda soneriile respective. Si da, inca mai exista oameni care insista. Bre, nu e vintage, nu a ajuns inca, e doar enervant.

Sunetul “ne prabusim” - este acordat cu surle, trambite si un suc de rosii, sunteului scos in avion de… orice. Indiferent ca vrea 26D o cafea sau ca trebuie sa-ti fasten a ta seat belt, vei auzi un ping. Ping, legati-va centurile; ping, nesatulul de 26D se crede la all-inclusive; ping, am inceput coborarea; ping, bun venit la Cocarlatele, destinatia noastra; ping, welcome to Cocarlatele our destination; ping, 26D, potoleste-te!

Sunetul “cine, ce, unde? aha, pai atunci RT” – e ala scos de tweetdeck cand cineva are ceva de spus s-au de impartasit. Pe mine ma sperie, nu stiu de ce, ca n-am motive, dar tot timpul am impresia ca s-a intamplat ceva, si nu tocmai de bine.

Na, eu v-am zis ca-i joi, dar voi nu: spiderman, spiderman