Deci, zidarul ar trebui sa se ocupe de facutul caselor, contabilul de tinutul registrelor, psihologul de reglarea creierilor, mecanicul de reparatul masinilor, iar juristul de orice altceva decat facutul prajiturilor. Pentru ca tocmai in asta sta dovada indubitabila a faptului ca fiecare trebuie sa stea in banca lui, pana nu trebuie chemati pompierii. N-a fost cazul, dar asta numai pentru ca am facut ceea ce se cheama: o prajitura rece.

Sa va dau si reteta: niste biscuiti, niste lapte si o crema. Detaliile sunt irelevante. Partea la care va pot oferi asistenta urmeaza dupa pregatirea si omogenizarea (o_O) ingredientelor. Mai exact: fixarea in tatani a prajiturii.

Se pune un rand de biscuiti, se adauga crema. Se chicoteste putin cu prietena si se savureaza momentul romantic din bucatarie. Se mai adauga un rand de biscuiti si se mai intinde un strat de crema. Se mai saruta prietena si se manjeste nasucul acesteia cu putina crema (nu multa, ca poate nu ajunge). Se mai adauga un rand de biscuiti si un strat de crema. Se poate intona o sansoneta frantuzeasca si chiar imita un patiser francez. Accentul se foloseste dupa talentul actoricesc. Se mai adauga un rand de biscuiti si se mai varsa un strat din crema fierbinte, tocmai luata de pe foc. Se exagereaza cu accentul frantuzesc pana se observa privirea de “esti penibil” in ochii  fiintei iubite. Se mai adauga un rand de biscuiti si un strat de crema, moment in care veti observa o usoara tendinta de dezmembrare a prajiturii, cunoscuta in bucataria internationala sub denumirea de “alunecare de crema-incinsa-care-trebuie-racita-inainte-habarnistule-care-esti”. Se rasteste putin la prietena, care brusc nu este in stare sa-ti citeasca gandurile – la fel de romantice – cum ca tu ai vrea sa tina naiba de biscuitii care o iau la vale.

Se adauga un cutit pe margine si se mai urla putin la prietena. Se mai adauga un cutit pe cealalta latura si se gesticuleaza isteric din mainile manjite cu crema. Se cauta un cutit mai mic pentru latura superioara, aflata in dreapta dumneavoastra, daca ati respectat reteta, si se roaga prietena pe un ton ferm, sa faca naiba ceva. La acest moment ar trebui sa aveti hainele pline de crema si firimituri de biscuiti.  In sfarsit, se adauga si cel de-al patrulea cutit, baricadand prajitura cat mai bine posibil. Se pune la frigider pentru a se raci.

Daca ati respectat intru-totul reteta indicata de mine, prajitura – botezata, foarte inspirat, Patru cutite – ar trebui sa arate cam asa:

Se savureaza alaturi de persoana iubita, daca mai aveti asa ceva.

Pofta buna!

PS: am uitat sa va spun ca se poate ninge (eee?) cu niste nuca de cocos.

Sursa foto

Bun, cum spune si titlul, prima leapsa abordata de catre mua, este una legata de incalzirea centrala. Exact! Ati putea spune, ca si mine, de altfel, ca nu se poate scrie despre asa ceva, decat, eventual, daca esti vreun bunic simpatic si administrator de bloc pe deasupra. Dar de unde, nimic mai gresit; ai blog, ti-ai platit hostingul, scrii ce vrei.

Dar parca tot nu stiu de unde s-o apuc. Cunostintele mele in domeniu se opresc cam pe la cum arat un calorifer si cat de tare te poti arde, daca  pui mana pe el cand merge la maxim.  A, mai stiu si cum e construita o centrala de cartier: greu. Asta o stiu pentru ca ne-am jucat cam toata copilaria, ba pac-pac, ba cu tuburile, printre schelele si tevile centralei din cartierul unde stau ai mei.

Stai ca mint. Ar mai fi niste lucruri de povestit, dar vreau sa precizez de la bun inceput, ca eu am doar rolul povestitorului, ceea ce urmeaza sa va relatez fiind opera unor prieteni. Suntem intelesi, da? Buun.

Mno, se facea ca era o seara friguroasa si doi prieteni de-ai mei erau cazati pe la Herculane, intr-o anexa gospodareasca, all inclusive si toate cele. Si cum stateau ei cu neuronii la rece, ce s-au gandit? “Ba, hai s-o punem de-un calorifer.” Zis si facut, lipseau doar caloriferul si incalzirea centrala. Dar, pentru ca prietenii mei erau cei mai  destepti liceeni din Herculane, au gasit imediat solutia:  ce ne trebuie noua retea de incalzire, cand avem termoplonjon si chiuveta.

Nu-i asa ca inca n-ati prins solutia? No stati sa va luminez. Dupa indurarea unui frig crunt pret de cateva ore, cei doi neuroni ai celor doi prieteni, au ales sa se culce. Prietenii, ramasi trezi, au ajuns la concluzia ca, un calorifer nu este altceva decat o masa de apa incalzita, care emana caldura in camera unde-i pus. Pai daca asa stau lucrurile, de ce n-ar putea obtine ei un calorifer mai rudimentar, umpland chiuveta cu apa, pe care, mai apoi, o vor incalzi cu termoplonjonul din dotare?

Ei, din cate au reusit sa-mi explice prin semne a doua zi, am inteles ca le-a fost tare frig in noaptea aia, dar le parea rau ca n-au avut niste ceai la ei, ca apa calda a fost din belsug. Ceva mai tarziu au negat ca sistemul n-ar fi functionat, dand vina pe dopul de la chiuveta, care nu reusea sa tina apa. Noi le-am dat dreptate. Asta trebuie sa fi fost.

In rest, nu prea am ce sa va povestesc despre incalzirea centralizata si, mai ales, despre lipsa ei, dar daca vreti, pot sa vorbesc cu Gigi (vecinul si proprietarul apartamentului in care stau), care are foarte multe de spus despre sistemele de energie alternativa. Mie, unul, cum ma prinde, cum ma… imi povesteste despre modul de functionare a nu stiu ce pompe submersibile care fac si dreg. Pana acum am dat din cap sa nu ma ieie la ochi, dar daca vreti, ii propun un guest post.

Leapsa asta e venita de la Alpha (am inteles ca in Brasov e problema mare cu CET-ul, dar la noi nu; imi pare rau) si de mers, merge la cine o avea ceva de impartit cu sistemul centralizat de incalzire.

Sursa foto

Duminica dimineata inseamna o cafea lunga cu lapte, inseamna lectura cu datul paginilor incet – nu trebuie treziti somnorosii care inca mai dorm, inseamna uitarea completa a problemelor ce vor veni peste numai 24 de ore, cand fara sa avem ce face, ne vom lovi de dimineata de lu… nu, fara asa ceva, azi vorbim doar despre dimineata zilei de duminica.

Mai exact, o dimineata destul de “precoce” dupa o sambata plina de evenimente in doi si gasirea blugilor perfecti . O dimineata in care nu mai ninge, confirmandu-se, inca o data, ca duminica apartine primaverii. O dimineata a unei zile ce se anunta minunata, cu masa in familie, unde se va servi supa cea de toate zilele (de duminica, bineinteles) si unde nepoti jucausi se vor alerga prin sufrageria atat de mica, dar suficienta. O zi in care mai apoi vom schimba carti si zambete si ne vom desparti pentru o seara de duminica in care vom vedea filmul ce ne promitem de mult ca-l vom bifa.

O dimineata a unei zile perfecte, in care nu trebuie sa ne mintim trupul cu cafea si sufletul cu numarul de ore pana la venirea serii. O dimineata in care muncim doar pentru noi.

Va doresc ca ziua sa va fie un ceai de mandarine, din ala bun de tot

Sursa foto

Si pentru ca in vremuri de criza si in prag de oscaruri, este de bonton sa facem liste si sa parem organizati, am ales sa ma sacrific pana la ore mici, pentru o lista ce va dainui peste secole in analele… in analele. Deci, ca sa tragem o concluzie nelalocul ei, lista ce va face ca aceasta zi sa raman in istorie, trateaza cateva sunete care ma fac sa vad flacari purpurii si sa scot fum violaceu pe nari (va rog sa observati ca n-am zis nimic de flacara vio… oh, shit):

Sunetul “i’m going down” – sunetul scos de lift (astea moderne, bre, nu alea de pe scara blocului), cand esti anuntat ca a ajuns. De parca tu nu te uiti  sa vezi la ce etaj este, injurand ca s-a mai oprit si la 4 sa culeaga alti puturosi care n-au auzit ca se poate cobori si pe scari. Nu, tu stai si compui poezii in rima alba, vazand in succesiunea etajelor de pe display-ul liftului o trimitere la succesiunea etapelor vietii si incepi sa-ti pui probleme existentiale, de genul: oare unde ma va duce acest drum? jos, daca nu cumva la chemat careva si pe la etajele superioare. Si, cum stai tu si asemuiesti coborarea liftului cu drumul initiatic al personajului romantic, deodata auzi un: ti-tu-tiii. Auziti sunteul?  Il stiti, da?

Sunetul “sesam! alo, sesam! hai sesam, deschide-te”: este ala facut de orice nokia cand se impreuna manutele alea doua pe ecranul tau cu j’de’mii de culori. ti-tu-ti-tu-taaam. Sper ca l-am transcris bine. E de tare demult, e obositor, e ca o vecina vesnica ce te intreaba cu fiecare ocazie cum mai merge cu serviciul si iti aduce aminte ca parca mai ieri a jucat la botezul tau. Asa e sunetul asta de nokia: o vecina batrana care miroase a bomboane cu cacao.

Sunetul “parca as fi preferat o manea” – se atribuie in mod egal celor doua sonerii standard de la nokia si motorola, respectiv aia lesinata si aia tarrarara-ita. Le-am avut cu totii, cel putin o data in viata de celulisti. Am fost injurati de cei de pe langa noi care credeau ca le suna lor si de cei care stiau ca nu le suna lor, dar se saturasera sa auda soneriile respective. Si da, inca mai exista oameni care insista. Bre, nu e vintage, nu a ajuns inca, e doar enervant.

Sunetul “ne prabusim” - este acordat cu surle, trambite si un suc de rosii, sunteului scos in avion de… orice. Indiferent ca vrea 26D o cafea sau ca trebuie sa-ti fasten a ta seat belt, vei auzi un ping. Ping, legati-va centurile; ping, nesatulul de 26D se crede la all-inclusive; ping, am inceput coborarea; ping, bun venit la Cocarlatele, destinatia noastra; ping, welcome to Cocarlatele our destination; ping, 26D, potoleste-te!

Sunetul “cine, ce, unde? aha, pai atunci RT” – e ala scos de tweetdeck cand cineva are ceva de spus s-au de impartasit. Pe mine ma sperie, nu stiu de ce, ca n-am motive, dar tot timpul am impresia ca s-a intamplat ceva, si nu tocmai de bine.

Na, eu v-am zis ca-i joi, dar voi nu: spiderman, spiderman

]]> http://boghi.ro/?feed=rss2&p=1112 11 http://boghi.ro/?p=1122 http://boghi.ro/?p=1122#comments Wed, 03 Feb 2010 07:51:21 +0000 boghi http://boghi.ro/?p=1122 Sa va explic. Dupa ce am terminat aseara de citit opera completa a lui Kant si am fumat ultima tigara din pachetul de Kent, zic sa ma culturalizez in continuare si dau sa zapez prin programele tv culturale de pe la noi. Si cum stateam eu intins la orizontala sprijinit bine intr-o perna, ajung si la emisiunea de dezbateri schopenhaueriene a lu’ domnu’ Dan. Zic “sa ma mai rad” si eu putin, ca prea mult acarte ma afecteaza la incultura, si ma concentrez asupra subiectului dezbaterii: un fel de Veta – vedeta caminului cultural, sustinea sus si tare ca ar vrea sa faca prostii in lift cu 100 de masculi feroce.

Buun, pana aici toate bune si frumoase – mai putin invitata, care, intre noi fie vorba, nu era in cea mai buna zi a ei – dar “pitiflendrica” – Atentie! Soc! Groaza! – a venit cu prietenul. Bai, deci bai, eu am zis initial ca e o matracuca dornica de afirmare, ca femeia de serviciu porno sau mai stiu eu ce alta titulatura, da’ cand i-am vazut prietenu’ – propietar de video chat-uri si altele (?) – am inceput sa o inteleg. Tris baiat, trista situatie.

M-am dus pana la baie sa vomit si cand m-am intors, Veta- fata de cursa lunga dadea o reprezentatie de unduire si incovoiere in silicoanele goale. Asta e, mi-am zis, m-am dus sa mai vomit o data si am dat repede pe OTV sa-mi revin.

Dar nu atat despre maratonista vreau sa va plictisesc, cat despre disperarea domnului Dan si a mai chelului lui prieten. Eu am reusit sa sesizez o urma de disperare cronica a celor doi, care incercau sa se agate de orice intrebare/dezvaluire/onomatopee ce ar fi putu fi catalogata ca “senzationala”.

Acuma, aia doi ce sa zica? Aia o tinea pe a ei: 100; 100; 100; hihihi si hahaha. Ala zicea ca el e ok (mie nu mi s-a parut ca ar fi ceva ok cu el) si ca asta e meseria.

Cei doi chei din comitetul de primire o tineau pe a lor: dar nu esti gelos? o sa asisti la eveniment? El nu cred ca intelegea mai nimic din ce se intampla cu el, parand fascinat de luminitele din platou.

No, eu am cateva propuneri pentru domnu’ Dan si sancho panza, in caz ca raman fara subiecte de dezbracat discutie:

1. doamna Jeni de la Cocarlatele de sus a anuntat in gazeta comunei ca vrea sa culeaga 100 de pogoane de stiuleti in 24 de ore, avandu-l pe Gheorghita – taurul comunal – pe urmele ei. Gheorghita a zis ca se baga daca ii da domnu’ Dan numarul de telefon al Nikitei, ca tare i-a placut serialul omonim.
2. farmacista porno – doamna distinsa si ascultatoare de Radio Vocea  Sperantei moare ultima – s-a declarat dispusa sa termine stocul de prezervative al farmaciei in cel mult 24 de ore, incercand astfel sa traga un semnal privind modalitatile de transmitere a gripei porcine. Intrebata cum anume va face acest lucru si care este legatura, farmacista ne-a asigurat ca va da lamuriri in cadrul emisiunii.
3. simona sensual, oana zavoranu si sexi braileanca (scuzele mele celor din Braila) au declarat ca intentioneaza sa faca un cover mutatis mutandis (exact cuvintele folosite de braileanca) dupa ultimul concert al celor trei tenori. Veniturile obtinute din incasari urmand sa fie folosite pentru plata datoriilor fabricii de pui din Crevedia.
4. viorel lis si dinu maxer (ce nume am ajuns sa retin…) s-au declarat dispusi sa participe la o emisiune maraton de 100 de ore, urmand sa faca dezvaluiri in premiera o data la fiecare 30 de minute. Astfel, admiratorii celor doi… celor doi, vor putea afla in premiera pe un post de televiziune, ce pasta de dinti foloseste domnul lis duminica – ziua de spalat pe dinti si cate poze cu nicoleta luciu mai are dinu ascunse prin casa. Tot in premiera, nu-si vor aduce cu ei nevestele.
5. primarul comunei din Cocarlatele de sus sustine ca Gheorghita nu merita titlul de taur comunal, fiind dispus sa dovedeasca in direct acest lucru.

Eu ce sa va mai zic, avem divertismentul pe care ni-l dorim, desi sunt sceptic in ce priveste dorinta unor oameni normali de a se uita la o absolventa de patru clase care declara ca vrea sa transpire pe 100 de barbati. Eu nu intru aici, eu m-am uitat “ca sa ma rad”.

N-am avut nevoie de timp de gandire, dar m-am oprit pentru o clipa, cand am realizat ca vorbesc cu un peste. Paznicul parcarii parea la fel de surprins, desi nu foarte: a vazut de-a lungul timpului suficient de multi corporatisti luand-o razna.

Deci? a insistat auritul. Gata! Stiu care sunt:

1. Sa fie sambata, nu luni.

2. Sa fie vara, nu iarna. Siiiii…

3. Sa fie plaja, nu birou.

Pestisorul a ridicat din sprancene, semn ca aprecia determinarea mea si mi-a zambit cu inteles, facandu-ma sa cred ca se bucura de ultima – fiind si in interesul lui sa ajunga la mare. Abia cand te-am intalnit pe plaja cu cortul pe jumatate instalat, am inteles de ce zambea pezevenghiul. Uitasem cat de frumoasa te face marea.

Subsemnatul, a copilarit la peluza sud, unde-si pierdea vocea si, din pacate, uneori si o parte din suflet, o data la doua saptamani. Ma vopseam pe fata in alb si violet si agitam steaguri de trei ori mai mari decat mine. Asadar, pot sa spun ca sunt un suporter (in sensul propriu si frumos al cuvantului) vechi al echipei Poli Timisoara, de pe vremea cand Titi Varga castiga meciuri din lovituri libere (daca intelegi ce vreau sa-ti spun…). Acestea fiind spuse, sunt la dispozitia celor care ar incerca sa-mi aduca contraargumente la cele scrise mai jos, de genul: “sa nu te iei de Poli, ca este echipa fanion”. Si as vrea sa  mai precizez si ca nu sunt printre cei care au o problema cu Ciuhandu, ba dimpotriva, inca il mai simpatizez, desi o fac tot mai putin.

Si acum sa va spun ce pas am. Consiliul Local Timisoara si Primaria au alocat din bugetul orasului, suma de 10 milioane de lei pentru finantarea echipei de fotbal in anul 2010 (9 milioane initial, suplimentati cu inca 1 million).

Nu mai este un secret pentru nimeni, faptul ca avem drumuri mizerabile in orasul asta. Cine nu crede, ii pot da telefonul bucselor masinii mele si vedeti ce va spun. Nu mai este un secret nici starea mizerabila in care se afla multe dintre spitalele sau scolile din oras. Nu mai zic de alte locuri in care ar fi nevoie de bani si nu sunt fonduri disponibile.

Si atunci, de ce trebuie sa investim o asemenea suma intr-o afacere a unor persoane private? Poli, inainte de a insemna echipa noastra favorita, este o afacere cu niste angajati extrem de bine platiti.

E drept, 10 milioane de lei nu inseamna foarte mult, dar ar fi suficienti cat sa repari niste strazi sau cat sa renovezi niste saloane de spital, sa cazezi cativa nevoiasi ce ingheata pe strazi. De ce sa-i cheltui pentru o activitate care genereaza tot mai multa violenta si venituri ametitoare pentru niste pseudo-profesionisti (este o parere personala)?

Se spune ca o comunitate locala este o gospodarie de dimensiuni ceva mai mari. Pai hai sa ne gandim putin. Cati dintre noi s-ar duce la un concert, daca n-ar avea cu ce sa-si cumpere mancare? Cati dintre noi ar da bani pe un bilet la meci, daca n-ar avea nici cu ce sa-si plateasca chiria?

Este extrem de simplu: daca esti rupt in fund de sarac si n-ai bani sa asiguri conditii minime de spitalizare, scolarizare sau circulatie pe un drum, nu te apuci sa cheltui putinul pe care il ai, pentru ca echipa de fotbal sa poate juca in prima divizie. Exista un firesc al lucrurilor, o ordine a prioritatilor pe care trebuie sa ti-o dicteze bunul-simt, atunci cand ai pe mana banii “gospodariei”.

Pentru mine este doar o alta miscare populista dintr-o campanie electorala continua.

Daca aveti o alta parere, sunteti liberi sa o expuneti intr-un comentariu, nu ma supar. Incerc doar sa spun ca nu mi se pare normal si ca ar trebui sa cheltuim banii ceva mai responsabil.

]]> http://boghi.ro/?feed=rss2&p=1106 9 http://boghi.ro/?p=1101 http://boghi.ro/?p=1101#comments Wed, 27 Jan 2010 07:34:04 +0000 boghi http://boghi.ro/?p=1101 [...] nu am plecat la prima cheie. Nici la a doua. Masina in schimb, merge bine. Avand in vedere starea de visare poetica in care ma aflu, ma vad nevoit sa iau o pauza de la a fi genial. De fapt sa imi prelungesc pauza

Functionez intr-atat incat sa le urez La multi ani! lui Vania, pentru ziua de azi si lui Alpha, pentru cea de ieri. Sa fiti sanatosi si sa ma bucurati cu scrierile voastre la fel ca pana acum.

Mai functionez si cat sa va rog sa aruncati o privire peste sondajul din sidebar si sa-mi spuneti sincer, daca ati participa la seri de cinemateca in Timisoara. Noi oricum le vom organiza, dar parca ne-ar placea sa stim daca chiar o sa vina lumea 

Pana maine, va doresc traditionalul: Hai cu canicula!

Dar pe langa ce sta scris la decalog, am o lista lunga si lata de “pacate”, repetate si perpetuate cu fiecare ocazie, pe principiul “si-alta data, si-alta data, o s-o facem si mai si mai lata”. Am fost pe rand (si inca mai sunt): fals, rautacios, perfid, ipocrit, bolnav mintal, pervers, scarbos, nesimtit, cinic, etc, si nici macar faptul ca o recunosc cu dezinvoltura nu ma face sa ma simt mai bun sau izbavit. Sunt (si) asa si, probabil, voi ramane pana la sfarsitul zilelor o pozitie mai decenta in zelist.

Evident ca nu as fi la fel de “deschis” daca ar fi sa dau exemple concrete in care am fost in una din situatiile enumerate mai sus, caci pana si de recunoastere sunt capabil atata vreme cat ramane in abstract. Ia pune-ma sa-ti dau un exemplu de ipocrizie si sa vezi atunci raspuns: “a fost odata demult, pe cand columbeanca se tundea la “Prichindelu” si pe Pro Tv vedeam meciuri din NBA, dar o singura data, si n-a fost nu stiu ce mare lucru, dar na… am fost ipocrit fata de un prieten, care oricum s-a dovedit a fi un caine imputit, deci a meritat-o” Cam asa ceva.

Am vazut aseara un om, pe care candva il apreciam, mancand rahat la o emisiune TV. Nu dau nume, ca nu schimba cu nimic datele problemei. Si omul manca la rahat cu cea mai mare lingura din lumea asta, de ma asteptam in orice moment sa-l vad cum isi cere voie la susatoare. Si se vedea pe el ca mananca si se vedea si ca stie ca noi stim, dar continua sa manance ca si cand ar fi savurat creier de caprioara virgina si nu rahat puturos de sponsor constipat.

Deci, ce-a vrut sa spuna autorul. Majoritatea suntem plini de rahat scortisoara si probabil ca asa vom ramane pentru mult timp de acum inainte, dar unii stim lucrul asta si avem grija sa ne plecam capul si sa ne punem la regim cand simtim ca incepe sa puta, altii…

Sau poate ca eu sunt cel rautacios si de aceasta data.

Totodata, trebuie sa apelez la intelegerea voastra si sa va rog sa nu va dezabonati de la feed-ul blogului – daca-ti sti ce putini sunteti – si sa nu-mi dati unfollow pe twitter. Practic, va rog sa ma crutati de aceasta data si sa treceti cu vederea scaparea mea, chiar daca, recunosc, este extrenm de grava.

Okay, ideea este ca, desi am vrut si mi-am propus de foarte multe ori sa ajung, ba chiar am cautat sa fac rezervare pe net de cateva ori, pana la acest moment nu am apucat sa vad Avatar.

Da, stiu ca-i oribil din partea mea, stiu ca am un handicap social, cum credeti ca ma simt de fiecare data cand se vorbeste despre … de fiecare data cand se vorbeste. Stiu ca e vorba despre niste unii vopsiti in albastru, stiu ca traiesc pe o planeta numita Pandora, stiu ca Pandora nu exista – sau exista, in functie de interlocutor – si mai stiu si ca se intampla in viitor. Stiu ca este cel mai minunat film din lume si ca ar fi trebuit sa-i fac o recenzie pe blog. Dar daca n-am ajuns?

Va rog sa vedeti si partea buna a lucrurilor. Nu ati fost si nici nu veti fi nevoiti sa mai cititi inca o recenzie parere despre film. Cred ca ne-a cam ajuns cate am vazut, nu?

Promit sa nu se mai intample si sa repar cat de curand aceasta greseala. Stiu din experienta ce inseamna sa nu fi vazut Star Wars pana la o varsta inaintata si sa te simti exclus din mai toate discutiile copilariei si adolescentei. Si na, cand tocmai am indreptat acest lucru si am vazut toate cele sase episoade cu testoasele Jedi, hop ca apare Avatar-ul si ma arunca din nou  in afara discutiilor.

Gata, ma simt mult mai liber acum ca am spus-o. Multumesc pentru rabdare si intelegere.