La etajul al saselea pe scara B, domnul Radulescu incerca sa-si linisteasca sotia aflata in stare de soc. Vestea metastazei o naucise complet, nereusind sa inteleaga cum a trecut de la stadiul de om sanatos la o speranta de viata de numai doi ani intr-un timp atat de scurt.
- Te rog sa te linistesti, sigur vom gasi ceva.
- Ce, Cristi ? Ce vom gasi ? A fost destul de clar ca mai am cel mult doi ani.
- Cu siguranta exista si alte descoperiri de ultima ora, medicamente in teste, vom cere si o alta opinie. Mergem la unguri. Mergem la Szeged, refacem analizele si acolo.
- Cristi, eu am nevoie de timp. Am nevoie de mai mult de doi ani. Stii foarte bine ce inseamna acest cancer, ca numa’ de asta citim de doua saptamani incoace.
- Ce e cancer ?
- Luiza ! Mama nu se simte foarte bine, ar trebui sa o lasam sa faca nani, bine ?
- Esti obosita, mami ?
- Da mama, sunt obosita.
- Ce inseamna cancer, tati ?
- Cancerul este… ca atunci cand te doare capul. Luiza, poate ca ar fi mai bine sa te duci si tu pe afara, le-am vazut pe Ama si Sara cand am urcat, ziceau ca te asteapta.
- Bine, ma duc si eu imediat.

Luiza se intoarse la ea in camera pentru a se imbraca si reusi sa auda sfarsitul conversatiei dintre parintii ei, in care doamna Radulescu izbucni in plans repetand insistent ca va muri.

Ama si Sara o zarira pe Luiza iesind din scara ei si ii facura cu mana sa se grabeasca pentru a prinde ultimele pregatiri ale cetatii. Darius era suparat pentru ca planurile lui privind constructia cetatii au fost inca odata abandonate in favoarea preferintelor celor doua prietene.

- Hai odata Luiza ca e aproape gata !
- N-am chef de cetate astazi.
- Ceeee? – intrebara lung cei trei arhitecti.
- Nu am chef, pe mama o doare capul si plange.
Cei trei se uitau derutati la Luiza.

- Are cancer. – ii lamuri aceasta.
- Si o sa moara.
- Cum adica ?
- Nu stiu, spunea ca are nevoie de mai mult de doi ani si era trista si plangea.
- Si bunicul meu a murit, si de atunci nu l-am mai vazut.
- Darius, ti-am spus sa taci! – il repezi Ama.
- Trebuie sa ne gandim ce putem face. – o completa Sara.
- Cand oamenii mor, merg la Dumnezeu.
- Darius ! – se auzi intr-un glas dojana fetelor.
- Si nu mai stau in Romania. – continua Darius impasibil la apostrofarile fetelor.
- Daca tot esti asa destept, mai bine ne-ai spune cum putem s-o ajutam pe mama Luizei.
- Pai daca o doare capul ar trebui sa ia medicamente.
- Tu nu intelegi ca are nevoie de timp ? A spus clar ca nu-i ajung doi ani! – se revolta Luiza.

Cei patru copii stateau sub nuc fara a mai vorbi, parea ca se gandesc foarte departe si abandonasera constructia cetatii.

- Pai daca are nevoie de timp, atunci e simplu. Tot ce trebuie sa facem este sa-i convingem pe oamenii mari sa numeasca altfel secundele si minutele. In loc de secunde sa avem ani. Zilele o sa fie secole, si tot asa.
- Acum putem sa terminam cetatea ?

Cele trei fete se uitau cu ochii mari la Darius si parca la venea sa-i spuna cat de mult il pretuiesc ele de fapt.