la coada… la posta… la naiba

Mda… a trebuit sa merg la posta (oficiul postal) dupa foarte, foarte mult timp. Initial am privit–o (naiv fiind desigur) ca pe o scurta oprire si o buna oportunitate de a trece pe la brasseria din centru pentru a-mi lua niste croasante d’alea bune. Dar vai… pe cat de aproape, pe atat de departe ma situam de croasantele mele (cam 20 de metri liniari si 90 temporali). Va invit sa  parcurgeti alaturi de mine o aventura urbana a zilelor noastre in care elmentele arhaice se intrepatrund cu cele shaormice rezultand un frumos basm modern lipsit de fictiune dar ticsit de elemente reality show-listice (specie a basmului clasic, ce a pastrat tiparul personajelor atribuindu-le insa noi si noi valente).

Ei bine, sa incepem cu inceputul. Intamplarea noastra are loc pe la amiaza ultimei zile din perioada de creditare a cardului ala nenorocit cu conditii extrem de avantajoase, dobandit ca urmare a calitatii de angajat a angajatorului meu (multumesc si pe aceasta cale). Asadar, era pauza de pranz si am plecat spre posta pentru a-mi achita soldul debitor (!?) conceput impreuna cu prietena mea in conditii vitrege pe nisipoasele pamanturi ale mall-ului local. Ma opresc o clipa, pentru a-mi recunoaste vina si a pune tot ceea ce va urma pe seama slabiciunii consumatoriste de care am dat dovada in primele zile ale acelor vremuri (n.a. perioadei de creditare). Si iata-ma deschizand usa oficiului postal si constatand cu o oarecare surprindere elementele arhaice de care aminteam ceva mai sus: masa de lemn pe care iti poti completa formularele ori mandatele cu ajutorul pixului fara capac, legat cu sfoara de un picior al mesei si modelelor de sub geamul de sticla ce o acopera, dulapurile de metal din care angajatii scot clasoare groase si prafuite, cartile postale cu flori dintre cele mai roz sau imagini cu principalele biserici din oras si nu in ultimul rand, obstacolul aparut in calea savurarii croasantelor… coada. Un reconfortant sentiment de nostalgie m-a cuprins imediat la vederea atator lucruri pe care le asociam trecutului si vietii bune de atunci. Mi-am adus aminte brusc de prieteni vechi, de melodii ce nu le mai ascultasem de mult, de toate acele lucruri banale carora trecerea timpului le da o valoare speciala. Ah… eram acasa!

Ma gaseam in dupa-amiaza aceea in prezenta unei cozi compuse cat se poate de regulamentar. Pintre membri cozii recunosteai fiecare tipologie menita sa faca parte la un anumit moment dintr-o asemenea companie selecta. De la inceput ii poti identifica pe cei care vor cauza probleme, cei din cauza carora vei sta mult mai mult in acel loc decat ti-ai propus sau ti-ai fi imaginat initial. Mai sunt apoi, cei care rebuie sa-ti impartaseasca ceva, orice, numai sa vorbeasca cu tine si cu vecinul tau si cu vecinul lui. Cei mai enervanti insa mi se par cei care nu stiu sa pastreze o distanta cat de cat decenta. Am avut “norocul” de a avea o astfel de persoana in spatele meu in acea dupa-amiaza.

Privind enervat la unul dintre membri cozii (din categoria celor cu probleme prea complicate si care te fac sa intarzii mai mult decat ti-ai fi propus) incep sa simt o adiere placuta ce-mi incalzea ceafa si gatul suferinde dupa frigul de afara. Responsabil de adierea placuta si calduta era un purtator de par in si pe langa nas pe care am incercat sa-l conving de parerea mea cu privire la respiratia grea din ceafa, prin cea mai categorica cautatura de care sunt in stare. N-a functionat.

Evident ca la un moment dat, a aparut si cel mai temut dintre codasi (J), cu cele cinci recomandate ale lui, ce trebuie cantarite, timbrate, vizate si completate de mana functionaresei. A sughitat omul cat a sughitat, dupa care ne-am oprit si noi din injurat pentru a ne intoarce capetele catre scandalul iscat in strada intre unul care vroia sa iasa si unul care vroia sa intre. Am luat fiecare partea cui am crezut de cuvinta si ne-am intors la problemele oficiului, multumindu-le totusi in gand pentru ca ne-au ajutat sa trecem peste cel putin doua recomandate de-ale codasului.

 

Din cand in cand, noi veteranii cozii, cei care stateam deja de mai bine de 30 de minute unii in compania celorlalti, ne distram pe seama celor care pufneau enervati si nerabdatori, cedand copilareste cu ocazia urmatoarei babute ajunse la ghiseu careia ii lua vreo 2 minute sa-si scoata hartiile din geanta. Cand il vedeam pe cate unul cum cedeaza ma bucuram ca un copil daca era in fata mea la coada, zambindu-le triumfator celorlalti veterani din spate cu care aproape ca puneam pariuri tacite in privinta urmatoarei victime.

Cel mai mult ne-am distrat insa pe seama celor care intrau in posta dupa noi. Fetele pierdute ale acestora in momentul in care vedeau coada de la ghiseu sunt greu de descris in cuvinte, pareau complet consternati, nu stiau ce anume sa faca, aveau o usoara tendinta de a pleca, se opreau si parca ceva ii smucea iarasi spre iesire. In cele mai multe cazuri se asezau cuminti la coada, insa numai pentru a-i bucura pe alti veterani ce aveau sa ne urmeze. Pacat ca in tot acest timp, suflatorul din spatele meu nu mai contenea sa-si afirme prezenta atat de apropiata.

Ma mai enervam si eu, in special atunci cand aparea in decor cea de-a doua functionareasa, responsabila cu ghiseul inchis intre orele 13 -13º, care ramanea inchis desi intervalul orar fusese depasit. Functionareasa simtea privirile noastre frustrate, insa dadea dovada de o experienta vasta in a le ignora si a nu le privi indeajuns pentru a ne permite unele intrebari cu voce tare. O adevarata maestra postalina. Nici vorba sa cedez. Era oarecum bine. Eram oarecum acasa.

Nu vreau sa mai insist foarte mult povestindu-va si despre avocatele tinere si pline de iluzii, aflate la posta pentru a plati taxe judiciare, care pufneau adorabil de la inaltimea toacelor lor si nici despre emotiile avute odata ajuns la ghiseu cand functionareasa cea harnica (adica cu ghiseul deschis, cealalta inca nu binevoise sa deschida) mi-a explicat ca nu exista ceea ce cer eu si ca sa-i spun exact unde anume sa intre la ea in computer pentru a-mi opera cererea ca “ea nu a mai intalnit dintr-astea si nu trebe ea sa tina minte toate prostiile” (clar?). Bine ca am scos-o la capat pana la urma si am ajuns si la job in timp util, ce-i drept fara croassante insa cu niste strudele luate de pe drum care si-au facut datoria.

 

Nu ma pot gandi decat la o singura concluzie pertinenta, si anume daca chiar trebuie sa stati la o coada si aveti si de ales, alegeti sa stati la coada la posta. E printre putinele locuri romantice ramase neatinse de noile idealuri occidentale si nu stie cat timp minunatele vederi cu flori, biserici si pisicute vor mai rezista pe dupa geamurile ghiseelor, fie ele deschise sau inchise.

 

Codasul!

PS: Nu va faceti griji pentru functionarese, ele vor supravietui felicitarilor din vitrine, vitrinelor, mesei de lemn si chiar dulapurilor de fier.