Sound Check

Se întâmpla acum zece sau poate chiar unsprezece ani, era o seară obişnuită, ne strânseserăm aproape toţi în acelaşi parc, ne-am numărat banii şi, satisfăcuţi de rezultat, am luat-o încet spre Blues. Aveam ţigări suficiente, bani de ceai şi subiectele de discuţie ce nu aveau să se uzeze vreodată. Odată ajunşi înăuntru, găsirăm ceva mai multă agitaţie decât de obicei, dar nimic nemaivăzut până atunci, se zvonea că ar urma un concert, nu se ştia, însă, exact, cine va cânta. Şi nici nu conta prea mult. Concertele nu erau specialitatea casei.

Nu am ajuns până în prima cameră pentru a vedea „sculele” sau „meşterii”, dar sound check-ul ne-a elucidat. Erau Iris. Nu eram şi nu sunt cel mai mare fan, dar îmi plăceau şi-mi plac… poate, totuşi, ceva mai mult pe atunci.

M-am dus în prima cameră, care era cât o… cameră, şi ei erau acolo, era ca şi când ar fi fost în sufrageria părinţilor mei, în care, oricum, îmi petreceam mai puţin timp decât în Blues, în vremurile acelea.

Pentru o clipă, destul de lungă pentru o clipă, am stat şi i-am „studiat”, mi-am făcut puţin curaj şi, cu un afiş în mâna, m-am apropiat pentru un autograf. Cristi îşi acorda vocea la o masă, Nelu, Boro şi Valter îşi vedeau fiecare de instrumente. Cei trei s-au strâns pentru o discuţie premergătoare concertului din acea seară, şi lângă ei stăteam eu, cu un afiş în mână şi aşteptând stângaci să-mi spună ei ce urmează. Am bâiguit ceva, Valter m-a rugat să aştept puţin, ştiau ce vreau. N-aş mai putea să reproduc discuţia oarecum tehnică dintre cei trei, dar am o amintire senzaţională şi sper să fie printre ultimele ce le voi uita la bătrâneţe.

Am bifat toate cele patru semnături pe foaia de hârtie – dovadă materială a unei nopţi frumoase din adolescenţa mea – ce probabil că strânge acum praf, pe undeva prin casa părinţilor.

Au urmat multe alte concerte Iris şi multe evenimente mai importante în viaţa mea, fără nicio legătură cu ei, dar a existat şi acela. A fost o noapte cândva, în care, pentru câteva zeci de secunde, am luat parte la sound checkul celor de la Iris.

De ce acest post? De ce acum? De aia, fără niciun motiv sau tocmai pentru că nu există un motiv. Pentru că nu există niciun eveniment special în povestea trupei Iris şi pentru că îl mai avem pe Cristi Minculescu printre noi, pentru că n-a murit şi putem vorbi despre el la prezent, chiar dacă, asemeni mie, o facem aducându-ne aminte de trecut.