Cum poti dormi?

Să vă mai spun că toate-s anapoda şi că, poate mai mult decât oricând, suntem lăsaţi în ploaie de cei care ar trebui sa ne ţină umbrela? N-are rost, aşa-i ?

Sigur… e frustrant şi chiar îţi vine să faci nefăcute când îl mai vezi pe câte un gândac dintr-ăsta cum îşi perorează flegmele pe la televizor. Ştim cu toţii că pe spinarea celor mai mulţi dintre noi, o mână de “deştepţi” au făcut burta mare, insuflându-ne de multe ori şi nouă sentimentul că ocolind ajungi mai repede.

Nu sunt vreun fin analist politic pentru a-i împroşca cu noroi pe cei care sunt prea « curaţi » în ochii şefului şi nici nu am afinităţi pentru vreo doctrină ori simpatii pentru vreun personaj din acest basm trist. De aceea, întrebarea din titlu şi părerea exprimată mai jos, îi priveşte pe toţi cei care s-au succedat prin sferele înalte în ultimii ani, reuşind doar să îşi mânjească mâinile, gura şi sufletul cu rahatul atât de urât mirositor, al politicii.

Şi ca să ajung la subiectul dorit, întrebarea din titlu se completează cu : … după ce ai ucis atâţia copii

Încerc să fiu mai clar. Eu pot să « înţeleg » că odată ajuns în cercurile puterii, devii un corupt, te minţi că vei lua şi tu puţin, că deh… aşa funcţionează sistemul, şi ajungi într-un final cu mâinile mânjite până la genunchi, de cât de adânc le-ai băgat. Ceea ce nu pot să înţeleg, este pasivitatea în faţa cazurilor disperate.

E plin internetul de cazurile unor copii, adolescenti şi adulţi, a căror viaţă depinde de bani, de aparatură, de medicamente, în sfârşit, de nişte obiecte, iar tu, deţinătorul de putere, îi poţi ajuta. Dar nu o faci şi mulţi dintre ei ajung să MOARĂ. Nu mai sunt. Copii de câţiva anişori, ai unor parinţi mult prea tineri pentru a face faţă durerii. Părinţi încă prea tineri ai unor copii mult prea tineri. Oameni, ca tine, a căror viaţă poate fi salvată. Oameni care primesc un ajutor de la cei ca mine, cei care nu putem da, decât o mică parte din ceea ce este necesar pentru ca ei sa nu moară. Iar tu… ei bine, tu te cerţi cu cei de la celălat partid, reprosându-le ce ţi-au lăsat când au predat puterea.

Am « înţeles » că nu ai putut face autostrăzi, pentru a-ţi putea face case. Am « înţeles » că nu putem avea mâncare multă şi ieftină, pentru ca tu să ai pe masă delicatese. Am « înţeles » că tebuie să muncim câte 12 ore zilnic, pentru că tu nu vrei să munceşti deloc. Am « înţeles » că şcolile copiilor noştri stau să cadă, pentru ca al tău să meargă la şcoli din străinătate.

Dar nu pot să înţeleg cum te uiţi în ochii copilului tău, când ajungi seara acasă, ştiind că un copil a murit şi tu n-ai făcut nimic.

Ar fi mult prea abstract să înjur societatea asta care pune preţ pe viaţa noastră, mult prea abstract să mă declar nelămurit de modalităţile de stabilire a preţului şi ridicol, să-ţi reproşez că eşti plătit şi este datoria ta să faci ceva. Pentru că nu are nicio legătură cu datoria de serviciu, n-are nicio legătura cu promisiunile electorale pe care le vomiţi o dată la patru ani, are legătură cu condiţia ta umană, pe care ai pierdut-o în timp ce câştigai mai mult, şi mai mult, şi mai mult…

Are legătură cu suferinţa copiilor muribunzi, cu durerea fizică ce o suportă în fiecare zi, cu părul cazut de la tratament şi ochii injectaţi, care din când în când privesc sfâşietor în câte o cameră de luat vederi. Are legatură cu suferinţa care rămâne în urma lor din secunda doi în care se sting pe câte un pat de spital, acoperit de un cearşaf îngălbenit. Are legătură cu faptul că masa la care mănânci, casa în care dormi, maşina în care bravezi şi amanta în care te verşi, sunt obţinute cu preţul vieţii unor oameni.

Şi nu pot să înţeleg cum poţi dormi când ştii că n-ai făcut nimic, deşi ai fi putut.