Da-mi o sansa
Daca sunt in trafic, tu esti cel care claxoneaza isteric o masina de scoala. Este extrem de nedrept, si asta nu pentru ca nu te gandesti la faptul ca ala-i incepator, ci pentru ca nu lupti cu arme egale : el are semn de scoala, tu n-ai semn de idiot irecuperabil ; Da, eu sunt cel care mai apoi te lasa « sa te bagi ».
Daca sunt intr-un magazin, tu esti cel care se baga in fata, privind distrat in alta parte, nu cumva sa-mi intalnesti privirea. Ne vezi acolo, dar putin iti pasa tie de reguli sau de ceilalti. Tu esti important, ca doar te-a invatat taica-tau de mic : fii fara mila si o sa ajungi pe primul loc. Da, eu sunt cel care te trage de maneca si te roaga frumos sa-ti astepti randul. Sfat : nu te mai uita mirat la mine, stiu ca a fost cu intentie.
Daca sunt la film, teatru sau orice alt eveniment unde trebuie pastrata linistea, tu esti cel care urla si gesticuleaza. Sunt constient ca ai nevoie de atentie, si eu am nevoie, secretul consta in cum o obtii. Sansele ca noi sa uitam de actorii de pe scena, urmarindu-te si aplaudandu-te pe tine, sunt extrem de mici. Da, eu sunt cel care are rabdare sa te linistesti si te roaga, dupa ce n-o faci, sa respecti linistea.
Daca sunt la usa biroului/geamul ghiseului tau, cu hartogarie in mana, tu esti cel care se uita la mine acru si ma lasa sa astept ca prostu’, pana te hotarasti sa ma intrebi, pe un ton extrem de deranjant, crede-ma : ce « tot » vreau. Sa stii ca nici mie nu-mi place sa muncesc cate 10 ore pe zi si inteleg ca nu-i usor nici pentru tine. Tu poti sa intelegi ca nu e vina mea si ca nu te obliga nimeni sa stai acolo ? Da, eu sunt cel care nu vine niciodata cu ciocolata, flori sau alte atentii, ba mai are si pretentia sa i se vorbeasca civilizat si sa-ti faci treaba.
Dupa cum poti vedea mai sus, am ales sa te pun pe tine intr-o lumina extrem de proasta si pe mine intr-una extrem de buna. Lucru ce se poate explica prin faptul ca e blogul meu, dar si prin faptul ca in cele mai multe cazuri descrierea corepsunde realitatii. Sigur ca, nu de fiecare data am rabdarea cu care m-am inzestrat in text, nu de fiecare data sunt un monument de bun simt si, cateodata, eu devin tu, dar pentru scurt timp si am si puterea sa ma recunosc in postura de nesimtit.
Si acum rugamintea catre tine, nesimtitul cronic : da-mi o sansa. Nu lasa oamenii de felul meu sa devina o specie pe cale de disparitie, aprecieaza rabdarea si intelegerea noastra, lasa-ma sa cred ca felul meu de a reactiona in ce te priveste, este cel corect. Altfel, ne vom atinge limitele si pe viitor vom ajunge sa tipam unii la altii, pana cand vom deveni o mare familie fericita de nesimtiti.
Toti avem claxoane, toti stim cum sa ne bagam in fata, toti stim cum sa ne dam in spectacol, toti stim sa ignoram sau sa raspundem flegmatic, cu toate acestea, unii dintre noi ne abtinem. Incurajeaza-ne, altfel vom ajunge ca tine si vei fi tot mai putin original.
10 Responses to “Da-mi o sansa”
Leave a Reply
Cârtiţoiu' on November 13th, 2009
Mneah! Tu crezi că ei se gândesc la asta?
boghi on November 13th, 2009
Nu stiu, dar sigur imi citesc blogul si le deschid noi perspective
))
adc on November 13th, 2009
A, deci tu erai!…
boghi on November 13th, 2009
WinDance on November 13th, 2009
Dit`ai coada in Vama, in fata unui fast-food, unde doi prieteni ai mei asteptau cuminti si infometati. Alte doua persoane in fata lor si
alte zeci in spate.
Eu aveam nevoie sa le transmit un mesaj, fara legatura cu vre-un preparat culinar. Incerc sa ii abordez, moment in care una bucata don’sorica din spate ma atentioneaza ca ar trebui sa stau cumsecade la coada. I-am explicat ca nu vreau sa-mi comand nimic de mancare ci doar sa le spun o vorba buna celor doi, si anume, prieteni.
Nimic iesit din comun pana acum, stiu. Insa, cand dupa explicatia mea am auzit un “Treci la coada!” … verbalizat cu majuscule, ton si privire (deci o intreaga portie – din cauza tonului – de dezgust) foooooarte friendly si am mai simtit si un subtil tras de maneca… N-am putut decat sa ridic destul de mult din spranceana, privind pret de 7 secunde inspre don’soara (”Cuuum? nu stii ca, de obicei, nu mananc peste???”), din cauza ca ceva deep, deep, deep, but deep down inside, care ulterior s-a gandit sa iasa la suprafatza, nu ma lasa a da apa la moara acestor mandri posesori de sictir si chef de cearta. A urmat, “evident”, o intarire a exclamatiei de mai sus si am iesit mumos din rand, cu zambetu-mi dragutz si perplex pe fatza, sunand prietenii ce shedeau la ceva pasi distanta, pt a le transmite mesajul.
Recunosc ca ar fi fost tare distractiv pentru restul sa vada o hartza intre doua pisi (eng.: catfight…) sau ca as fi putut din strada, asa, just for fun, sa le strig prietenilor, cat ma tineau plamanii, ca vreau si eu ceva de mancare. Macar ipotetic si tot as fi vrut… NA! SAC! …sau nu
boghi on November 13th, 2009
Asta-i rezultatul fastfood-urilor in Vama…
Data viitoare, mergeti la restauruntul de şpe stele, BiBi
Maria on November 14th, 2009
Finalul e de foarte mare angajament. Eu zic că ăsta-i secretul: să se sperie că vom deveni toţi la fel, după chipul şi asemănarea lor, şi că astfel nu vor fi mai presus decât ceilalţi. Doar aşa n-ar mai încerca să strângă aderenţi la filozofia lor de viaţă.
boghi on November 14th, 2009
Ma bucur sa vad ca-ti place solutia gasita
Luana on November 16th, 2009
Haha, asta e o scrisoare deschisa catre babuini. Vineri am fost la teatru si m-a incantat faptul ca unii specatatori au intrat la si 10, cand piesa trebuia sa inceapa la fix, si ca au sunat doua telefoane in timpul spectacolului. Asistentele de la medicul de familie continua sa barfeasca intre ele cand ajungi acolo, ca si cum nu ai exista. Pitoresc.
boghi on November 16th, 2009
Apropo de povestea cu spectatorii care ajung la si 10, sunt curios daca punand piesa la si 10, ar veni la si 20. De fapt sunt convins ca asa s-ar intampla…