cand mijloacele scuza scopul

Acum ca ne-am mai linistit in a dezbate violurile comise de concetatenii nostri in Italia, putem sa discutam, fara a fi banuiti de reactie ieftina, despre violurile in serie comise de cetatenii italieni in Romania. Ati auzit bine… violuri in serie. Si da … de italieni in Romania. Trebuie sa va atentionez inca de la inceput ca suntem in fata unui mecanism diabolic pus la cale de mai bine de 2000 de ani, care a scapat pana si celor mai atenti adepti ai teoriei conspiratiei. Incerc in cele ce urmeaza sa va redau cat mai clar cu putinta, planul pus la cale de catre locuitorii cizmei inca de pe vremea lui Traian (este vorba despre primul cuceritor al plaiurilor noastre ce a purtat acest nume, despre al doilea nu se pot spune mai multe cat inca nu s-a oprit din cotropit) si mecanismul macvhiavelic ce a dus la concretizarea acestui plan noapte de noapte in prezentul comunitar. Dupa cum bine stim, noi cei care am mai apucat sa beneficiem de pe urma unor ore de istorie in scoala, plaiurile branzei, berzei si viezurelui au fost cucerite cu aproximativ 2000 de ani in urma, de armata metrosexuala a unui imperiu metropola. Ca am fost cotropiti la acea vreme, nu ar avea de ce sa ne deie de gandit, teritorii mult mai largi din regiune si unele mult mai indepartate au fost strivite sub calcaiul cizmei. Ceea ce ar trebui sa ne puna totusi pe ganduri, este rezistenta florii de latinitate, vorba poetului, sub cerul de stele sudice, vorba aceluiasi poet. Pai bine, bine, o-m fi noi mai speciali si o fi prins la noi spiritul latin mai bine decat la altii, dar totusi, parca prea am rezistat la valurile ce au baltit in urma lasata de cizma. Si stau si (nu prea) ma gandesc, si ajung la concluzia ca singura modalitate ca noi sa fi rezistat atata timp ca stindard al latinitatii intre castraveti, gulas si gaze naturale (si mai putin naturale), fara sa ni se lateasca ceafa si sa ne ia foc limba (sau gazele) ar fi sa ne fi controlat continuu, dar ceva mai discret, poporul pe tocuri, frate si tata noua in acelasi timp. Cum e posibil ca in tot acest timp, in care am fost cuceriti si stapaniti de o multime de popoare prietene si inca pentru perioade de timp mult mai lungi decat cea in care gloria sic transit mundi si pe aici, sa nu ne fi sucit noi si sa o dam incolo de latinitate impulsiva, devenind un brav popor slavono-turcaleto–austro-maghiarizat? Nu vad decat o explicatie plauzibila, in urma cu 2000 de ani pe cand romanii se vedeau nevoiti sa paraseasca plaiurile mioritice, uitandu-se cu jind la formele de relief atat de atragatoare ale patriei si getei, si-au promis ca intr-o buna zi se vor intoarce pentru a se bucura din nou de caldura celor mai frumoase femei din lume (lucru de o notorietate clara, cofirmat de toti cantaretii esuati prin tarile lor si veniti in turneu prin tara noastra). Astfel, timp de doua milenii, cizma a vandut ponturi cotropitorilor trecuti si prin partea aceasta de lume, in schimbul promisiunii de a nu ne influenta limba si caracterul pentru ca mai tarziu raznepotii lor sa poata comunicare molto bene cu raznepoatele legendarei gete. Singurele influente permise si chiar incurajate de nostri fratelli, pentru a le facilita comunicarea cu geta locala, au fost kebab-ul si ciubucul turcilor. Si iata-ne in prezent, cum intr-un mod deloc surprinzator, Romania zilelor noastre este cotropita de cateva mii de imigranti italieni, veniti sa investeasca in diverse industrii pentru a-si cheltui mai apoi profitul obtinut pe kebab si ciubucuri grase. Este de notorietate apetitul mioarelor noastre bronzate pentru kebab si ciubuc, si poate este si de inteles dupa ce timp de mai multe secole am fost privati de gusturile shaormice si mirosul banilor. Privati ? Da, privati de popoarele cotropitoare sustinute miseleste de catre stramosii italienilor, cu unicul scop de a ne tine cat mai aproape de brazda (de unde si naturaletea cu care se sta la orizontala pe aici) nu cumva sa ne permitem maruntisurile cu care astazi getele sunt ademenite si cucerite absolut de cate unul cu camasa scoasa pe sub puloverul cu anchior. Ei bine, iata cum genialitatea unui popor la fel de batut de soare ca cei pe care astazi ii persecuta si cu radacini intr-un imperiu ce a imprumutat intr-un mod derivat denumirea sa acelorasi persecutati, a reusit sa conceapa cel mai malefic plan pentru comiterea unui genocid sexual ce constituie totodata si prima situatie in care mijloacele scuza scopul.

Corrigenda,

Probabil ca rationamentul de mai sus ar putea da nastere unor intrebari. Singura intrebare justa din punctul meu de vedere, este daca am demonstrat destula superficialitate pentru a fi angajat in presa din Italia sau in politica din Romania…

la coada… la posta… la naiba

Mda… a trebuit sa merg la posta (oficiul postal) dupa foarte, foarte mult timp. Initial am privit–o (naiv fiind desigur) ca pe o scurta oprire si o buna oportunitate de a trece pe la brasseria din centru pentru a-mi lua niste croasante d’alea bune. Dar vai… pe cat de aproape, pe atat de departe ma situam de croasantele mele (cam 20 de metri liniari si 90 temporali). Va invit sa  parcurgeti alaturi de mine o aventura urbana a zilelor noastre in care elmentele arhaice se intrepatrund cu cele shaormice rezultand un frumos basm modern lipsit de fictiune dar ticsit de elemente reality show-listice (specie a basmului clasic, ce a pastrat tiparul personajelor atribuindu-le insa noi si noi valente).

Ei bine, sa incepem cu inceputul. Intamplarea noastra are loc pe la amiaza ultimei zile din perioada de creditare a cardului ala nenorocit cu conditii extrem de avantajoase, dobandit ca urmare a calitatii de angajat a angajatorului meu (multumesc si pe aceasta cale). Asadar, era pauza de pranz si am plecat spre posta pentru a-mi achita soldul debitor (!?) conceput impreuna cu prietena mea in conditii vitrege pe nisipoasele pamanturi ale mall-ului local. Ma opresc o clipa, pentru a-mi recunoaste vina si a pune tot ceea ce va urma pe seama slabiciunii consumatoriste de care am dat dovada in primele zile ale acelor vremuri (n.a. perioadei de creditare). Si iata-ma deschizand usa oficiului postal si constatand cu o oarecare surprindere elementele arhaice de care aminteam ceva mai sus: masa de lemn pe care iti poti completa formularele ori mandatele cu ajutorul pixului fara capac, legat cu sfoara de un picior al mesei si modelelor de sub geamul de sticla ce o acopera, dulapurile de metal din care angajatii scot clasoare groase si prafuite, cartile postale cu flori dintre cele mai roz sau imagini cu principalele biserici din oras si nu in ultimul rand, obstacolul aparut in calea savurarii croasantelor… coada. Un reconfortant sentiment de nostalgie m-a cuprins imediat la vederea atator lucruri pe care le asociam trecutului si vietii bune de atunci. Mi-am adus aminte brusc de prieteni vechi, de melodii ce nu le mai ascultasem de mult, de toate acele lucruri banale carora trecerea timpului le da o valoare speciala. Ah… eram acasa!

Ma gaseam in dupa-amiaza aceea in prezenta unei cozi compuse cat se poate de regulamentar. Pintre membri cozii recunosteai fiecare tipologie menita sa faca parte la un anumit moment dintr-o asemenea companie selecta. De la inceput ii poti identifica pe cei care vor cauza probleme, cei din cauza carora vei sta mult mai mult in acel loc decat ti-ai propus sau ti-ai fi imaginat initial. Mai sunt apoi, cei care rebuie sa-ti impartaseasca ceva, orice, numai sa vorbeasca cu tine si cu vecinul tau si cu vecinul lui. Cei mai enervanti insa mi se par cei care nu stiu sa pastreze o distanta cat de cat decenta. Am avut “norocul” de a avea o astfel de persoana in spatele meu in acea dupa-amiaza.

Privind enervat la unul dintre membri cozii (din categoria celor cu probleme prea complicate si care te fac sa intarzii mai mult decat ti-ai fi propus) incep sa simt o adiere placuta ce-mi incalzea ceafa si gatul suferinde dupa frigul de afara. Responsabil de adierea placuta si calduta era un purtator de par in si pe langa nas pe care am incercat sa-l conving de parerea mea cu privire la respiratia grea din ceafa, prin cea mai categorica cautatura de care sunt in stare. N-a functionat.

Evident ca la un moment dat, a aparut si cel mai temut dintre codasi (J), cu cele cinci recomandate ale lui, ce trebuie cantarite, timbrate, vizate si completate de mana functionaresei. A sughitat omul cat a sughitat, dupa care ne-am oprit si noi din injurat pentru a ne intoarce capetele catre scandalul iscat in strada intre unul care vroia sa iasa si unul care vroia sa intre. Am luat fiecare partea cui am crezut de cuvinta si ne-am intors la problemele oficiului, multumindu-le totusi in gand pentru ca ne-au ajutat sa trecem peste cel putin doua recomandate de-ale codasului.

Din cand in cand, noi veteranii cozii, cei care stateam deja de mai bine de 30 de minute unii in compania celorlalti, ne distram pe seama celor care pufneau enervati si nerabdatori, cedand copilareste cu ocazia urmatoarei babute ajunse la ghiseu careia ii lua vreo 2 minute sa-si scoata hartiile din geanta. Cand il vedeam pe cate unul cum cedeaza ma bucuram ca un copil daca era in fata mea la coada, zambindu-le triumfator celorlalti veterani din spate cu care aproape ca puneam pariuri tacite in privinta urmatoarei victime.

Cel mai mult ne-am distrat insa pe seama celor care intrau in posta dupa noi. Fetele pierdute ale acestora in momentul in care vedeau coada de la ghiseu sunt greu de descris in cuvinte, pareau complet consternati, nu stiau ce anume sa faca, aveau o usoara tendinta de a pleca, se opreau si parca ceva ii smucea iarasi spre iesire. In cele mai multe cazuri se asezau cuminti la coada, insa numai pentru a-i bucura pe alti veterani ce aveau sa ne urmeze. Pacat ca in tot acest timp, suflatorul din spatele meu nu mai contenea sa-si afirme prezenta atat de apropiata.

Ma mai enervam si eu, in special atunci cand aparea in decor cea de-a doua functionareasa, responsabila cu ghiseul inchis intre orele 13 -13º, care ramanea inchis desi intervalul orar fusese depasit. Functionareasa simtea privirile noastre frustrate, insa dadea dovada de o experienta vasta in a le ignora si a nu le privi indeajuns pentru a ne permite unele intrebari cu voce tare. O adevarata maestra postalina. Nici vorba sa cedez. Era oarecum bine. Eram oarecum acasa.

Nu vreau sa mai insist foarte mult povestindu-va si despre avocatele tinere si pline de iluzii, aflate la posta pentru a plati taxe judiciare, care pufneau adorabil de la inaltimea toacelor lor si nici despre emotiile avute odata ajuns la ghiseu cand functionareasa cea harnica (adica cu ghiseul deschis, cealalta inca nu binevoise sa deschida) mi-a explicat ca nu exista ceea ce cer eu si ca sa-i spun exact unde anume sa intre la ea in computer pentru a-mi opera cererea ca “ea nu a mai intalnit dintr-astea si nu trebe ea sa tina minte toate prostiile” (clar?). Bine ca am scos-o la capat pana la urma si am ajuns si la job in timp util, ce-i drept fara croassante insa cu niste strudele luate de pe drum care si-au facut datoria.

Nu ma pot gandi decat la o singura concluzie pertinenta, si anume daca chiar trebuie sa stati la o coada si aveti si de ales, alegeti sa stati la coada la posta. E printre putinele locuri romantice ramase neatinse de noile idealuri occidentale si nu stie cat timp minunatele vederi cu flori, biserici si pisicute vor mai rezista pe dupa geamurile ghiseelor, fie ele deschise sau inchise.

Codasul!

PS: Nu va faceti griji pentru functionarese, ele vor supravietui felicitarilor din vitrine, vitrinelor, mesei de lemn si chiar dulapurilor de fier.

Din sistem scapa cine poate

Incepand kam de prin ’90, plaiurile noastre magaresti (stiu ca ar fi trebuit sa scriu mioritice, insa pe langa faptul ca ar fi un cliseu obositor cred ca daca tot trebuie sa ne caracterizam prin referire la un animal de pe langa stana, magarul a devenit mult mai potrivit decat mioara) au inceput sa apara multinationalele. Pe langa cresterea economica, birourile frumos mobilate si ideea de beneficii sau pachet salarial, au mai adus cu ele si titulaturile pompoase sau termeni sofisticati pentru oamenii si lucrurile banale. Pe langa toate acestea insa au mai adus si genul acesta de articolase, in care viata de asset al unei multinationale este blamata. Pentru ca da, ceea ce cititi acum este un alt articolas despre eticheta dintr-o multinationala. Nu vreau sa fiu gresit inteles, nu am nimic impotriva titulaturilor de genul Key Account Manager doar dintr-o nevoie de a ma plasa intr-o anumita tabara (de obicei numita gica contra) ceea ce ma deranjeaza cel mai mult este naivitatea ascunsa in spatele acestor reguli si obiceiuri corporatiste.

Unul dintre conceptele cele mai larg raspandite ca urmare a multinationalelor este acela al team player-ului. Sa nu care cumva sa spui ca nu esti team player.Team player este o persoana cu team spirit, este ceva ce se cultiva prin team building-uri si se reflecta in brain storming-uri. Team spirit-ul e important sa-l ai si foarte important sa-l dovedesti. Se considera ca esti team player atunci cand esti capabil sa-ti ajuti colegii, sa respecti parerile lor si sa le folosesti pentru a ajunge la un rezultat, sa suferi alaturi de ei sanctiunile si sa le recunosti meritele lor pentru realizarile tale. Recunoasteti aceasta calitate? Nu? Eu o recunosc, insa sub o denumire mult mai simpla, bun simt.

O alta meteahna a vremurilor corporatiste spre care tanjim din ce in ce mai mult, este cea a titulaturilor pompoase pe care le primim odata cu intrarea intr-o multinationala. Nu ma deranjeaza ca titulatura este in engleza si ca nu i s-a gasit o traducere hilara in romana. Ceea ce mi se pare ridicol este faptul ca s-a ajuns la un nivel la care, dupa ce o persoana iti spune pozitia pe care o ocupa in firma, pleci total nelamurit cu privire la ce anume face. La urma urmei, cum ai putea intelege dintr-o titulatura de genul “Sales Representative for End User Refreshment Solution” ca omul vinde servetele umede? Insa nu faptul ca ramai nelamurit este cel mai trist aspect, ci faptul ca acest fenomen al titulaturilor pompoase a creat o cultura a omului important. Cunosc foarte multi oameni care sunt importanti si spera sa ajunga si mai. Tin foarte mult la denumirea postului pe care-l ocupa in companie. Nu ii intereseaza ca job-ul lor presupune sa trimita fax-uri sau sa raspunda la telefoane cata vreme sunt numiti Assistant Manager; in momentul in care ar fi retrogradati la nivelul de secretara si-ar da demisia fara sa clipeasca. Oamenii vor sa para preocupati, vor sa aiba de-a face cu baze de date, estimari si provizioane, sa-i prinda noaptea in fata laptop-ului, sa li se adreseze priviri de recunoastere si compatimire de catre colegii care pleaca la sfarsitul programului; trebuie sa fie ocupati, sa para ocupati, sa para importanti.

Am auzit la un moment dat o povestioara despre o secretara zeloasa ce parea extrem de ocupata in timpul programului si care a fost surprinsa de sef deschizand si inchizand documente Word opt ore pe zi. Sefului i-au dat de gandit nenumaratele clik-uri pe care aceasta le scotea cu mouse-ul din dotare. Am observat un comportament asemanator la multi alti oameni si am incercat sa vad cat pot sa rezist parand preocupat. Am deschis un document Word pe computer-ul meu si am inceput sa ma uit la/prin el.  Am rezistat destul de mult, insa am realizat ca sunt mult mai obosit decat daca as fi facut ceva. Concluzia? Nu stiu daca exista.

Ma gandesc ca yahoo messenger este un succes tocmai pentru ca iti da o ocupatie si te ajuta sa pari preocupat in timp ce te uiti in monitorul PC-ului.

Poate cel mai frustrant aspect al unei multinationale este politica firmei. Politica unei companii se reflecta in tot si toate, de la rezervarea unor bilete de avion pana la umila ta retributie – ce nu este stabilita in functie de cat esti de capabil ci in functie de aceleasi criterii injuste folosite in orice alt domeniu sau forma de organizare.

Cel mai important rol al unei politici corporatiste nu este sa asigure un set de reguli cat mai corecte pentru cat mai multe parti (in special pentru companie) ci acela de a avea o explicatie absoluta pentru refuzurile venite din partea companiei.

Cea mai mare problema cu multinationalele este ca acest sistem este oarecum similar Mafiei, odata ce ai intrat e greu sa mai iesi. De ce ? Pentru ca dorintele tale de a poseda diverse bunuri materiale (un superb apartament de 59 mp de ex.) te-au tradat si la momentul la care te-ai saturat sa mai fi un team-player esti deja fericitul client al unei banci sau chiar doua (plus un descoperit de card cu ocazia aspiratorului inteligent pe care ai stiut ca trebuie neaparat sa-l ai de cand l-ai vazut( ???)) .  Si uite asa, asemeni unui mafiot ce trebuie sa continue sa faca ce o fi facand un mafiot, trebuie sa-ti pastrezi team spirit-ul, sa continui sa fi un team-player, sa te prezinti cu titulatura ta pompoasa si nu in ultimul rand sa respecti politica companiei.

Probabil ca multi stiti ce inseamna statutul de dependent de o firma sau de sistem din proprie experienta, povestiri ale prietenilor sau din articole similare (cu siguranta mai bune decat acesta). Solutia de a te impaca cu gandul robiei este sa gasesti un motiv fictiv pentru care sa continui, eu spre exemplu ma bucur sa lucrez intr-o multinationa pentru posibilitatea de a avea un loc in care sa folosesc o cana de cafea personalizata (deocamdata e tot ce am putut gasi). Poate ca intr-o buna zi spiritul de supravietuire va fi invins de dorinta de a trai, pentru ca a supravietui nu inseamna decat intr-un singur sens ca ti-ai salvat viata.

fiti indiferenti, va rog!

Am intalnit in diverse carti, articole, prelegeri si nepretuite cugetari blog-iste ideea potrivit careia omul nu poate trai fara zambet. Este, se pare, o chestiune de importanta capitala pentru noi oamenii sa zambim si sa ni se zambeasca. Cei mai multi dintre noi stiu deja faptul ca occidentalii sunt niste oameni relaxati si-ti zambesc la tot pasul. Sunt fericiti. Daca vrem sa ne fie bine si noua e simplu, trebuie sa zambim mai mult. Pentru cei care cred ca succesiunea ar trebui sa fie inversa (zambesti pentru ca te simti bine), aflati ca sunteti in urma cu ultimele descoperiri ale cercetatorilor de oriunde ar fi ei. Ce mai, zambetul are calitati terapeutice si se pare ca grecii (sau romanii sau maiasii) stiau asta inca din antichitate (spun aceeasi cercetatori). Eu cred in rezultatele acestor experimente/studii/cercetari, desi nu le-am aprofundat. Cred orbeste. Nu vreau sa mi se demonstreze ca ar fi adevarate. Cred.

Asemeni occidentalilor, sunt si eu un om foarte fericit, zambesc si mi se zambeste. Nu as putea trai fara sa mi se zambeasca. Cand merg la magazin sa cumpar tigari (chiar singura mea placere), experienta ar fi mult mai trista daca vanzatoarea nu mi-ar tranti un zambet larg dupa familiarul “ce va dau domnu’?”. Sau cand platesc rata, nici nu pot sa-mi inchipui cat de searbada ar fi ziua de intai a fiecarei luni daca cu ocazia incasarii de catre angajata bancii a ratei rezonabile pe care o platesc, acesta nu mi-ar aparea de cealalta parte a ghiseului cu un zambet generos (ma incapatanez sa cred ca zambetul este “din partea casei”  si nu a contribuit la stabilirea nivelului ratei). Unul din zambetele mele preferate este cel corporatist. Nu stiti ce este un zambet corporatist? Poate corporate? Nu? Atunci sinteti mult mai saraci decat va puteti inchipui. Este acel zambet care te face sa mergi mai departe (keep walking – keep smiling – keep dreaming). Este zambetul ce se invata intr-o multinationala, banca, PR Agency, advertising agency si altele (pe unde ne-a purtat pe fiecare soarta si site-ul de recrutare). Este zambetul care urmeaza dupa refuzul sefului de a-ti mari salariul pentru ca esti suficient de motivat dpdv profesional, este zambetul oamenilor care se simt datori sa o faca pentru ca porti un costum, este zambetul colegului care nu raspunde niciodata la mail-urile tale (sau ale altora) si a celui care isi incheie mail-urile in genul “keep in touch, Yours sincerely, Bujor Smilica”. N-as fi vrut sa-l aduc in discutie, insa cel mai eficient zambet este cel politicienesc. Sa nu uitam ca societatea noastra este patronata de un om care zambeste. Probabil ca zambetul presedintelui este cel mai faimos si eficient brand prezidential. Zambetul politicienesc ne ajuta sa credem ca ne este bine. Spre exemplu, cand ajungi seara acasa surmenat si obosit, avand sperantele pierdute, este suficient sa te uiti la un talk-show politic in care cineva iti va spune ca o duci foarte bine, ca traiesti in cea mai prospera economie si prin urmare (desi tu ai impresia ca esti sarac asfalt) iti merge grozav. In mod normal nu te-ai lasa convins, insa zambetul dinainte, din timpul si de dupa alegatie, te convinge. Lasi deoparte suparari, frustrari, impresiile miselesti ale realitatii in care traiesti, ce vor sa te induca in eroare.

Imi pare rau ca nu va pot da mai multe exemple pentru care zambetul este extrem de important, insa va provoc la un exercitiu de imaginatie, incercati sa va imaginati o zi din viata voastra fara zambetele mentionate mai sus. Ei? Cum e? Va sfatuiesc sincer sa zambiti si sa primiti recunoscatori zambetele ce va sint adresate. As fi mult mai fericit sa aud ca ati facut o regula din a zambi in fiecare zi de cel putin 10 ori (conform studiului). Si pentru ca imi doresc ca zambitul sa devina o regula, ma voi sacrifica eu pe post de exceptie, in consecinta va rog sa nu-mi zambiti pentru ca nu veti fi rasplatiti la fel. Trebuie sa rezist ca exceptie, de dragul regulii.

al vostru sincer,