columbofilul (1) – pe repede si scurt

Privind spre B-d Eroilor din cusca Albitei si a partenerului ei  in timp ce curata platforma de placaj, observa forfota de pe bulevard cu o destindere pe care doar bariera fonica a distantei ti-o poate oferii. Termina intr-un final de curatat custile si incepu sa stearga praful de pe frunzele lamailor din vecinatatea acestora, dupa care se aseza pe bancuta profitand de starea de confort ce il cuprindea ori de cate ori isi privea in ansamblu micul refugiu. Scoase din buzunarul de la piept scrisoarea si o citi pentru a mia oara, provocandui acelasi gust amar si starea de letargie binecunoscuta ce il cupindea ori de cate ori o termina de citit. Dupa mai bine de doua ore petrecute in aceasta stare pe bancuta de lemn, isi atinse fata cu degetele  si asemeni unui nevazator isi constientiza trasaturile si in acelasi timp starea de degradare in care se afla. Ridurile pronuntate din jurul ochilor, martori de necontestat a insomniilor din ultimii ani, barba neingrijita si purtata asemeni unui student al unui seminar teologic, calvitia pronuntata, unica mostenire genetica dobandita de la tatal sau, il faceau sa para cu cel putin 10 ani mai batran decat era. Statura inalta si atletica, il facea acum sa arate si mai caraghios dupa atatea sute de ore petrecute curatand custile porumbeilor, care l-au incovoiat de spate si i-au oferit o cocoasa ce ar fi putut fi folosita de un poet drept metafora in descrierea plecaciunii pe care acesta o facuse in fata vietii. Ii venea inca greu sa se desprinda din acest loc pentru a se pregati de plecare, prima in ultimii cincisprezece ani, temerea de a-i lasa pentru prima data pe dragii lui prieteni pe cont propriu nu-i dadea pace si acum cand ajunsese sa puna la punct totul pentru a nu le lipsi nimic pe durata calatoriei sale, nelinistea tot nu-l parasise.
Pe acoperisul imobilului din Poenisului 7  unde ocupa un apartament de 2 camere impreuna cu mama sa, isi amenajase in urma cu 15 ani o porumbarie, ce avea sa fie astazi un adevarat paradis al hulubilor. Spre Sud si spre Vest privelistea isi crea drum printre acoperisurile de tigle ale celorlalte case, spre Est puteai sa vezi asfaltul dungat de pe bulevard iar spre Nord privirea ti se bloca in turnul rotund asemanator unei minarete, al casei scarilor vilei Ecaterina.
In dreapta intrarii pe acoperis, se afla “plantatia” de lamai ce imbogateau coloristic refugiul in lunile de vara, iar in partea opusa un conglomerat de plante ornamentale printre care se afla bancuta de lemn. Restul acoperisului era ocupat de custile celor 10 perechi de porumbei, ce se ridicau aproximativ 2 metri de la mozaicul aflat pe jos si se intindeau pe o lungime in forma de L de aproximativ 8 metri.
Locuitorii permanenti ai refugiului  erau 10 perechi de porumbei, majoritatea voiajori cu exceptia a doi gutani mai batrani. Motivul pentru care alesese acest imobil in urma cu 15 ani, cand fortati de greutatile financiare Victor si mama sa au inceput sa caute o locuinta mai modesta decat apartamentul luxos aflat in centrul orasului in care locuisera pana atunci, a fost tocmai acest acoperis deschis care i-a permis construirea porumbariei. Ani la rand a rezistat dorintei vecinilor de a inchide acoperisul cu tigla, pentru a evita infiltratiile apei. Reparatiile tot mai dese ale peretilor de catre vecini si indiferenta lui la plangerile acestora au dus in timp la stricarea relatiilor , si doar interventiile mamei sale au facut ca un conflict mai puternic sa nu izbucneasca.

Moartea neasteptata a D-lui Istrat, petrecuta cu mai bine de cinsprezece ani in urma, i-a pus pe cei doi in situatia de a renunta la confortul cu care erau obisnuiti si a incerca sa se descurce pe cont propriu. Un timp Victor si mama sa au trait de pe urma economiilor d-nei Istrat si a bursei pe care Victor o primea in ultimul an de facultate. Dupa o perioada de acomodare la noul stil de viata, acomodare ce nu avea sa fie niciodata una completa, d-na Istrat a reusit sa-si gaseasca un loc de munca la o fabrica din oras. Toti anii in care sotul acesteia fusese la conducerea uneia din cele mai importante intreprinderi din oras, nu mai insemna nimic in ochii cunoscutilor lui, astfel ca sprijinul pe care D-na Istrat il tot pomenea si astepta dupa moartea sotului ei nu a mai venit niciodata. De fapt, singurul lucru bun ce a rezultat din tragicul eveniment al mortii D-lui Istrat, a fost reaproprierea dintre mama si fiu.
Pasiunea pentru cresterea porumbeilor a fost initial a tatului sau, iar Victor nu manifestase nicicand vreo apropriere fata de aceasta ocupatie a tatalui, mai mult chiar, in ultimii ani de viata ai batranului pe fondul neintelegerilor dintre cei doi, Victor ii reprosase tatalui ca nu este in stare sa aiba vreun sentiment decat pentru pasarile lui gri, cum le numea Victor pe atunci, dezvoltand o usoara aversitate fata de acestea.
Discutiile tot mai aprinse dintre Victor si tatal lui, reprosurile D-lui Istrat in ce-l priveau si care in cele mai multe cazuri erau facute datorita alegerii fiului de a urma cursurile unei facultati din care nu avea sa iasa inginer asemeni tatului, alegere pe care D-l Istrat o considera o revolta adolescentina ce avea unicul scop de a-l umilii in fata cunoscutilor sai, au dus in timp la o ruptura definitiva intre cei doi. Dupa ziua in care Victor a parasit casa parintilor sai  mutandu-se intr-un camin studentesc, nu si-a mai vazut tatal pana in ziua in care verisoara lui il astepta in fata caminului pentru a-i aduce vestea despre moartea acestuia. Dorinta lui Victor de a iesi din tiparele vremii si inclinatia sa neobisnuita, avand in vedere traditia familiei, spre jurnalistica, au fost percepute de catre D-l Istrat drept o tradare a eforturilor familiei de a-i oferii lui Victor o educatie aleasa. Desi conflictul intre generatii putea fi gasit drept explicatie pentru tensiunea aparuta intre cei doi, discreditarea si jignirile aduse de catre senior erau de o asemenea intesitate incat sursa acestora nu se putea gasi decat in caracterul ursuz al acestuia.
Cand Victor s-a decis dupa inmormantare sa revina in casa parintilor nimeni nu s-a mirat cunoscand afectiunea pe care acesta o avea fata de mama sa, insa mai tarziu cand acesta si-a manifestat intentia de a duce mai departe pasiunea tatalui sau pentru pasarile gri, niciunul dintre apropiati nu a putut sa inteleaga acest lucru, cu atat mai mult cu cat varianta regretului nu putea fi luata in considerare cata vreme Victor nu varsase nici macar o lacrima la inmormantarea batranului. Decizia lui Victor de a continua cresterea porumbeilor ramasi orfani dupa moartea D-lui Istrat, a continuat sa surprinda un timp mai ales datorita inversunarii cu care Victor s-a opus renuntarii la acestia si a daruirii cu care avea grija de ei, insa cu timpul lumea a inceput sa nu se mai mire si poate ca unii dintre ei au decis sa uite aversiunea initiala a fiului vizavi de pasiunea tatalui sau.

va urma

Photo by Gavin Newton