columbofilul (3) – adio gratii

- Sunt atat de obosit. As vrea sa dorm o saptamana intreaga fara sa ma trezesc si nu pot inchide ochii nici macar cinci minute.
- De ce nu incerci sa nu te mai gandesti?
- Am incercat. Nu merge.
- Stiu ca ti-am mai zis, si te rog sa nu te enervezi, dar chiar cred ca ar trebui sa faci rost de altii.
- Sa fac rost ? Vorbesti de parca as fi pierdut o pereche de pantaloni.
- Bine, bine, gata, nu vreau sa te mai enervezi.

Era trecut de ora pranzului si statea intins pe pat intr-o stare de epuizare totala. Simtea o iritare si o nervozitate amplificate de sentimentul de neputinta si de inexplicabilul situatiei. Se intorsese acasa de mai bine de o saptamana si nu reusea sa-si puna ordine in ganduri, nu stia ce urma sa faca si nici nu vroia sa afle prea curand.
In urma cu o zi isi aduse aminte si suna sa anuleze toate evenimentele la care fusese solicitat, a provocat nemultumiri si i se cereau explicatii insa, a preferat sa-si ceara scuze si sa nu spuna nimic altceva.

Intr-un tarziu reusi sa se desprinda de gandurile lui si isi aminti o intamplare din copilarie, cand a mers impreuna cu parintii sai in parcul de distractii al orasului. Refuzand sa se urce in roata mare, fiindui foarte frica, a provocat o intreaga scena in fata intrarii la roata. Nedorind sa se urce in “atractia” parcului de la acea vreme, mama sa incepu sa-l certe incercand sa-l convinga sa urce in roata pentru ca altfel se va face de rusine in fata celorlalti copii, care de altfel abia asteapta sa le vina randul. Scena degenera iar el incepu sa planga cu sughituri, fapt ce nu o indupleca pe D-na Istrat care continua sa-i reproseze ca plange ca o fetita pentru ca trebuie sa se dea in dracovenia aia de roata.
Aducandu-si aminte, Victor aproape ca simtii acea stare de fierbinteala pe care o avea in obraji stand alaturi de mama sa la imensa coada de la gigantica roata.
Salvarea a venit atunci din partea D-lui Istrat care printr-un semn discret i-a transmis sotiei sa iasa din rand pentru a pleca acasa. Tatal sau arata iritat de cele intamplate iar Victor credea ca va avea parte de o mustrare serioasa pentru dovada publica a lasitatii lui.

Nu se intampla prea des ca D-l Istrat sa discute cu fiul sau, insa atunci cand o facea de cele mai multe ori subiectul era cat de greu este sa rezisti in lumea asta si cat de puternic trebuie sa fi pentru a nu te lasa calcat in picioare de ceilalti. Indiferent despre ce vorbea, mesajul era mereu acelasi, iar Victor percepea invataturile tatalui sau ca pe un repros la nepriceperea si naivitatea sa.
Tatal lui Victor nu spunea nimic, tacea si privea fix in fata, pana cand la un moment dat, ramasi singuri, D-na Istrat indepartandu-se probabil pentru a cumpara ceva de la vreun magazin, i-a indreptat sepcuta pe cap si i-a spus cat de frica ii este si lui sa se urce pe schelele de pe santierele ce le viziteaza si ca n-ar trebui sa-si faca griji pentru ce s-a intamplat, deoarece si din punctul lui de vedere roata acea era dea dreptul infricosatoare.

Nu era foarte sigur pe restul detaliilor, era insa pentru prima oara cand isi amintea acest episod din copilaria lui si tot pentru prima oara in ultima saptamana era cuprins de un sentiment placut de siguranta si liniste.

- De ce zambesti?
- Nu inteleg.
- De ce zambesti? Te-am vazut adineaori zambind.
- Probabil am atipit.
- Hai sa mananci ceva, Victor.
- Hai.

Se bucura sa-l auda ca vrea sa manance si incepu sa creada ca incet, incet isi revine. Cat timp fusese plecat i se paru ciudat sa ramana singura cu D-na Istrat, asa ca hotara sa plece si ea intr-o scurta vizita la parinti. Se intorsese in urma cu doua zile si afla de cele intamplate. Nu stia cum sa reactioneze, pentru ea gestul mamei lui Victor era ceva revoltator, oribil, de o cruzime socanta insa in special, ceva nou. Nu putea intelege actiunile ei. De cand se stia fusese sprijinita de parinti in cele mai ciudate si copilaresti idei ale sale. Era constienta ca este norocoasa si ca parinti ei sunt cu adevarat speciali, insa nu putea concepe un gest atat de irational ca cel al D-nei Istrat.

L-a cunoscut pe Victor la o nunta unde facea fotografii farfuriilor cu ciorba si nuntasilor chercheliti. Victor ramasese la nunta penru ca parintii mirelui doreau foarte mult ca porumbeii sa fie folositi si pentru «decorarea» salii. Au intrat in vorba, Maria intuind la el acelasi dezgust pentru evenimentul de pe urma caruia isi castigau amandoi existenta. Spre dimineata a condus-o spre casa vorbind-ui despre istoria parcului in care era amplasat restaurantul de la care tocmai plecasera. Se cunoscusera cu foarte putin timp in urma, insa discutau si se comportau unul fata de celalalt cu degajarea specifica unor vechi prieteni. Intr-un mod inexplicabil pentru ea, nu avu nicio retinere in a se muta pentru o perioada in casa acestuia atunci cand el ii propuse acest lucru. Trecea printr-o perioada dificila din punct de vedere financiar, terminase facultatea de mai bine de trei ani si traia din fotografiile pe care le facea la diverse evenimente. Fosta colega de apartament decise sa se casatoreasca iar ea ramase sa plateasca singura o chirie ce nu si-o permitea. Era decisa sa se intoarca in orasul parintilor ei, cand l-a intalnit pe Victor si soarta i-a mai acordat o pasuire.

Ducea o viata grea inca de cand terminase facultatea, moment de la care a pierdut sprijinul parintilor, inglodati deja in datorii acumulate pentru a-si sustine fiica. Viata boema dintr-un oras mare ii oferea destule satisfactii si motivatia de a continua sa–si caute afirmarea ca fotograf. Spre deosebire de Victor, Maria era o persoana sociabila si joviala, incantata de cercul cunoscutilor ei si doar putin deranjata de vanitatea unora dintre cei pe care ii frecventa in mod indirect. Viata culturala a acelor vremuri ii oferea climatul de care avea nevoie pentru a visa, ii intretinea visele si starea de exaltare ce o cuprindea ori de cate ori isi imagina prima expozitie.
Pentru Maria, Victor insemnase in primele zile ceva nou, o noua sursa de inspiratie, un izvor de pareri si opinii abia descoperit ce urma sa-i ofere perspective noi. Avea nevoie de oameni in jurul ei, iar Victor era prima persoana pe care o intalnea altfel decat printr-o cunostinta comuna. O incita si ideea introducerii lui in grupul cunoscutilor. Simtea acest lucru ca pe o datorie a ei fata de ceilalti, dar si ca pe o victorie personala. Trebuie spus ca inca de la prima lor intanire, Victor facuse dovada unui bagaj de cunostinte foarte apreciate la acea vreme, inserand in discursul lui de la prima intalnire (surprinzator de lung si coerent pentru el), diverse referiri la literatura, arte plastice, muzica si alte subiecte preferate si de Maria. In mod cu totul ciudat (ceea ce Maria avea sa constate mai tarziu) acesta nu-i vorbise deloc despre fiintele sale cele mai dragi. Nicio peroratie cu privire la calitatile hulubilor nu si-a facut loc in discutia celor doi.

Photo by Gavin Newton

columbofilul (2) – pe repede si scurt

Dupa terminarea facultatii, Victor a ales sa se dedice in totalitate noii sale pasiuni, abandonand domeniul pe care alegandul cu ani in urma, avea sa se certe ireconciliabil cu tatal sau. Renuntarea la orice alte activitati si retragerea in sine au dus in scurt timp la discutii tot mai aprinse intre Victor si mama acestuia. D-na Istrat a inceput sa observe la fiul ei o oarecare detasare la inceput, pentru ca mai apoi sa devina cu adevarat ingrijorata de modul de viata tot mai singuratic si inchis al baiatului ei. Singura legatura pe care Victor o mai pastrase cu grupul de cunoscuti ce obisnuiau sa-i constituie compania de zi cu zi nu cu mult timp in urma, a fost cea cu un fost coleg de camin, Mihai, de loc din Sibiu, cu care de altfel avea si o relatie de prietenie foarte stransa in timpul studentiei. Chiar si cu acesta insa relatia a devenit una mult mai distanta, intalnirile dintre cei doi avand loc doar atunci cand dupa mai multe telefoane date de prietenul lui, de cele mai multe ori in urma unei lungi munci de convingere, Victor accepta sa-si paraseasca pentru cateva ore refugiul sau pentru a se intoarce in agitatia deloc confortabila a orasului.
In timpul unei plimbari pe malul canalului ce strabate orasul, Mihai a incercat sa-l convinga pe Victor sa-l insoteasca la redactia ziarului unde acesta tocmai incepuse sa lucreze, pentru a se convinge de atmosfera prielnica ce-i asteapta pe lupii tineri si talentati, astfel cum ii numea redactorul sef, care doresc sa vina in acest domeniu « pentru a apara ceea ce se obtinuse cu atat sange si efort in Decembrie ». Raspunsul lui Victor avea sa-l convinga pe Mihai ca nu ar mai trebui sa incerce niciodata sa-i ofere prietenului sau o astfel de alegere :
- La fituica asta, exista si o rubrica despre cresterea porumbeilor ?
- Bineinteles ca nu Victor, sunt atat de multe lucruri mult mai importante pe care incercam sa le abordam, doar le stii si tu foarte bine! Avem posibilitatea sa scriem despre problemele la care visam in timpul facultatii ca isi vor gasii rezolvarea in articolele noastre !
- Pentru mine importanti sunt porumbeii, si chiar daca ar exista o rubrica despre porumbei tot nu as veni sa scriu pentru ca asta m-ar tine departe de ei
- Si oricum, stiu bine ca nu ar interesa pe nimeni.
Ceea ce l-a socat pe Mihai cel mai mult in discutia avuta cu Victor a fost faptul ca acesta numea ziarul la care el lucra o « fituica », termen pe care Victor obisnuia sa-l deteste, datorita faptului ca tatal sau il folosea in timpul certurilor dintre cei doi, reprosand ui aspiratiile de a lucra la o « fituica » lipsita de importanta, care nu-i va oferii nicioadata posibilitatea de a realiza ceva maret asa cum meseria de inginer ar fi facut-o. Victor insusi tinea la momentul acela discursuri inaltatoare despre cat de important este orice ziar indiferent de renumele acestuia si cum orice « fituica » poate face diferenta. Cat de departe pareau acum de Victor acele ganduri si idealuri.
In lunile care au urmat, singurele prezente sociale ale lui Victor se desfasurau in sanul familiei cu ocazia unei vizite, mereu nedorite in viziunea acestuia, din partea vreunei verisoare,matusi sau unchi intodeauna din partea mamei. Legatura cu familia tatalui sau a fost intrerupta imediat dupa inmormantarea acestuia, atunci cand fratii D-lui Istrat au reusit cu ajutorul unui magistrat corupt sa-i lase fara mostenire pe vaduva si copilul fratelui lor in urma unui proces cel putin caraghios ca foarte multe altele din acea perioada.
In toti anii care au urmat, Victor s-a inchis tot mai mult in el refuzand orice apropriere de oameni si mentinand o relatie ursuza doar cu aceia cu care era nevoit sa intre in contact. Pe rand familia, vecinii si mai apoi diversele cunostinte si prieteni ai mamei sale au ajuns sa creada ca acesta si-a pierdut mintile, cel mai probabil de la prea mult invatat in timpul facultatii, doar o patisera multi altii inaintea lui, numai ca Victor nu fusese nicicand un student eminent, singurele performante inregistrandu-le in ultimul an cand nevoit sa se intretina singur a reusit sa obtina bursa de care avea nevoie. Incercarile disperate ale mamei sale de a-l vedea un om realizat cu familie, slujba si recunoastere sociala, pe aceasta din urma punand mare pret dupa o viata traita alaturi de un om respectat de toti oamenii importanti ai orasului, au esuat rand pe rand.

Desi situatia lor financiara se imbunatatise dupa obtinerea de catre D-na Istrat a pensiei sotului ei, fiul acesteia alegea sa duca un trai auster lasand impresia unui om ce traieste resemnarea saraciei si a mediocritatii sociale, contrastand puternic cu imaginea mamei, imagine pe care aceasta chiar mai mult decat in timpul vietii sotului ei o imbunatatise. D-na Istrat fusese intodeauna o femeie ingrijita si inzestrata cu trasaturi ce te dominau usor de la prima intalnire, o femeie nu foarte frumoasa insa care ascundea foarte bine acest lucru datorita aspectului foarte ingrijit si a atitudinii ei pline de incredere. Statura impresionanta pentru o femeie, pe care o mostenise si Victor, parul vopsit blond si taiat modern, ochelarii care-i ofereau imaginea unei semi intelectuale si tinuta extrem de ingrijita ii tradau statutul social de indata ce o vedeai. Economista de profesie, nu a fost nicicand o femeie de cariera, preferand sa ramana in umbra sotului ei si sa duca o viata comfortabila, muncind doar atunci cand plictisul sau gelozia o determinau sa-i ceara sotului un post la fabrica condusa de acesta. Greul traiului de zi cu zi l-a descoperit doar dupa moartea sotului, cand a fost nevoita sa munceasca timp de cativa ani dupa terminarea economiilor stranse. Forta cu care si-a propulsat sotul in timpul vietii acestuia, spre culmile sociale ale vremurilor nu-i slabise nici acum insa nu era suficienta pentru a-l face pe Victor sa urmeze o cale fireasca a lucrurilor. Marele tel al d-nei Istrat era sa-l determine pe fiul ei sa reuseasca in viata. Gandul ca acesta devenise un inadaptat, un ratat social ii provoca o rusine greu de imaginat, starea de degradare in care ajunsese Victor ii dadea insomnii si nu contenea sa nascoceasca tot felul de planuri in urma carora sa-l aduca pe baiaul ei pe calea normalitatii. Ar fi distrus demult custile porumbeilor daca n-ar fi stiut ca asta l-ar departa si mai mult pe Victor de ea si ar fi fost doar o chestiune de timp pana cand acesta si-ar reface porumbaria.

Dupa foarte multe incercari de a-i prezenta lui Victor fete de varsta lui si de a-i trezi acestuia interesul pentru o relatie, din dorinta de a-i da un alt sens in viata decat preocuparea obsesiva pentru o pasiune nu foarte intensa, cel putin in perceptia ei, a raposatului domn Istrat, si alte nenumarate incercari de a-i obtine posturi bine platite si caldute la diverse institutii din oras, d-na Istrat isi pierdu rabdarea si intra intr-un conflict deschis cu fiul ei, formuland in scurt timp amenintari care mai de care mai ridicole in ochii tanarului columbofil.
Castigurile lui Victor au fost unele modeste in tot acest timp, cat putea sa castige din banii primiti pentru inchirierea porumbeilor la nunti, insa erau mai multi decat avea el nevoie. In fapt, aceasta activitate i-ar fi putut aduce venituri bunicele, insa Victor era jumulit de diversi intermediari.
Cand mama lui Victor aproape renunta-se la a mai gasi solutii pentru schimbarea fiului sau, acesta veni intr-o zi acasa cu o tanara, pe care o instala in camera sa ignorand complet fata impietrita de uimire a mamei. Desi gestul fiului sau de a nu-i prezenta persoana adusa in propria casa i se paru jignitor, nu indrazni sa spuna nimic si simti o bucurie la care nu mai spera.
In dupa-amiza acea, mama urca pentru prima oara dupa mult timp, pe acoperisul casei unde Victor isi petrecea cea mai mare parte din zi, pentru a insista ca Victor sa-i ofere explicatiile evident necesare. Dupa ce aceasta vorbi intr-un mod necontrolabil pentru mai bine de jumatate de ora, tradand starea euforica in care se afla, Victor i-o taie scurt explicand-ui ca numele fetei este Maria, ca a cunoscut-o la o nunta unde ea facea fotografii, ca de aunci s-au intalnit de cateva ori la insistentele ei iar acum ii oferea adapost pentru cateva zile pana cand aceasta avea sa-si gaseasca un nou apartament cu chirie si ca ar face bine sa-l scuteasca de alte intrebari care ar ramane fara raspuns pentru simplul motiv ca raspunsurile nu exista.

Victor Istrat ar fi putut trece drept un mare invatat sau un om atins de nebunia revelatiilor ce le au numai cei alesi si ignorati de restul lumii, datorita privirii lui care exprima inteligenta si ochilor sai blajini si toleranti, insa pasiunea sa unica pentru cresterea porumbeilor ii refuza chiar si acest statut in ochii celor care il cunosteau.

Photo by Gavin Newton

columbofilul (1) – pe repede si scurt

Privind spre B-d Eroilor din cusca Albitei si a partenerului ei  in timp ce curata platforma de placaj, observa forfota de pe bulevard cu o destindere pe care doar bariera fonica a distantei ti-o poate oferii. Termina intr-un final de curatat custile si incepu sa stearga praful de pe frunzele lamailor din vecinatatea acestora, dupa care se aseza pe bancuta profitand de starea de confort ce il cuprindea ori de cate ori isi privea in ansamblu micul refugiu. Scoase din buzunarul de la piept scrisoarea si o citi pentru a mia oara, provocandui acelasi gust amar si starea de letargie binecunoscuta ce il cupindea ori de cate ori o termina de citit. Dupa mai bine de doua ore petrecute in aceasta stare pe bancuta de lemn, isi atinse fata cu degetele  si asemeni unui nevazator isi constientiza trasaturile si in acelasi timp starea de degradare in care se afla. Ridurile pronuntate din jurul ochilor, martori de necontestat a insomniilor din ultimii ani, barba neingrijita si purtata asemeni unui student al unui seminar teologic, calvitia pronuntata, unica mostenire genetica dobandita de la tatal sau, il faceau sa para cu cel putin 10 ani mai batran decat era. Statura inalta si atletica, il facea acum sa arate si mai caraghios dupa atatea sute de ore petrecute curatand custile porumbeilor, care l-au incovoiat de spate si i-au oferit o cocoasa ce ar fi putut fi folosita de un poet drept metafora in descrierea plecaciunii pe care acesta o facuse in fata vietii. Ii venea inca greu sa se desprinda din acest loc pentru a se pregati de plecare, prima in ultimii cincisprezece ani, temerea de a-i lasa pentru prima data pe dragii lui prieteni pe cont propriu nu-i dadea pace si acum cand ajunsese sa puna la punct totul pentru a nu le lipsi nimic pe durata calatoriei sale, nelinistea tot nu-l parasise.
Pe acoperisul imobilului din Poenisului 7  unde ocupa un apartament de 2 camere impreuna cu mama sa, isi amenajase in urma cu 15 ani o porumbarie, ce avea sa fie astazi un adevarat paradis al hulubilor. Spre Sud si spre Vest privelistea isi crea drum printre acoperisurile de tigle ale celorlalte case, spre Est puteai sa vezi asfaltul dungat de pe bulevard iar spre Nord privirea ti se bloca in turnul rotund asemanator unei minarete, al casei scarilor vilei Ecaterina.
In dreapta intrarii pe acoperis, se afla “plantatia” de lamai ce imbogateau coloristic refugiul in lunile de vara, iar in partea opusa un conglomerat de plante ornamentale printre care se afla bancuta de lemn. Restul acoperisului era ocupat de custile celor 10 perechi de porumbei, ce se ridicau aproximativ 2 metri de la mozaicul aflat pe jos si se intindeau pe o lungime in forma de L de aproximativ 8 metri.
Locuitorii permanenti ai refugiului  erau 10 perechi de porumbei, majoritatea voiajori cu exceptia a doi gutani mai batrani. Motivul pentru care alesese acest imobil in urma cu 15 ani, cand fortati de greutatile financiare Victor si mama sa au inceput sa caute o locuinta mai modesta decat apartamentul luxos aflat in centrul orasului in care locuisera pana atunci, a fost tocmai acest acoperis deschis care i-a permis construirea porumbariei. Ani la rand a rezistat dorintei vecinilor de a inchide acoperisul cu tigla, pentru a evita infiltratiile apei. Reparatiile tot mai dese ale peretilor de catre vecini si indiferenta lui la plangerile acestora au dus in timp la stricarea relatiilor , si doar interventiile mamei sale au facut ca un conflict mai puternic sa nu izbucneasca.

Moartea neasteptata a D-lui Istrat, petrecuta cu mai bine de cinsprezece ani in urma, i-a pus pe cei doi in situatia de a renunta la confortul cu care erau obisnuiti si a incerca sa se descurce pe cont propriu. Un timp Victor si mama sa au trait de pe urma economiilor d-nei Istrat si a bursei pe care Victor o primea in ultimul an de facultate. Dupa o perioada de acomodare la noul stil de viata, acomodare ce nu avea sa fie niciodata una completa, d-na Istrat a reusit sa-si gaseasca un loc de munca la o fabrica din oras. Toti anii in care sotul acesteia fusese la conducerea uneia din cele mai importante intreprinderi din oras, nu mai insemna nimic in ochii cunoscutilor lui, astfel ca sprijinul pe care D-na Istrat il tot pomenea si astepta dupa moartea sotului ei nu a mai venit niciodata. De fapt, singurul lucru bun ce a rezultat din tragicul eveniment al mortii D-lui Istrat, a fost reaproprierea dintre mama si fiu.
Pasiunea pentru cresterea porumbeilor a fost initial a tatului sau, iar Victor nu manifestase nicicand vreo apropriere fata de aceasta ocupatie a tatalui, mai mult chiar, in ultimii ani de viata ai batranului pe fondul neintelegerilor dintre cei doi, Victor ii reprosase tatalui ca nu este in stare sa aiba vreun sentiment decat pentru pasarile lui gri, cum le numea Victor pe atunci, dezvoltand o usoara aversitate fata de acestea.
Discutiile tot mai aprinse dintre Victor si tatal lui, reprosurile D-lui Istrat in ce-l priveau si care in cele mai multe cazuri erau facute datorita alegerii fiului de a urma cursurile unei facultati din care nu avea sa iasa inginer asemeni tatului, alegere pe care D-l Istrat o considera o revolta adolescentina ce avea unicul scop de a-l umilii in fata cunoscutilor sai, au dus in timp la o ruptura definitiva intre cei doi. Dupa ziua in care Victor a parasit casa parintilor sai  mutandu-se intr-un camin studentesc, nu si-a mai vazut tatal pana in ziua in care verisoara lui il astepta in fata caminului pentru a-i aduce vestea despre moartea acestuia. Dorinta lui Victor de a iesi din tiparele vremii si inclinatia sa neobisnuita, avand in vedere traditia familiei, spre jurnalistica, au fost percepute de catre D-l Istrat drept o tradare a eforturilor familiei de a-i oferii lui Victor o educatie aleasa. Desi conflictul intre generatii putea fi gasit drept explicatie pentru tensiunea aparuta intre cei doi, discreditarea si jignirile aduse de catre senior erau de o asemenea intesitate incat sursa acestora nu se putea gasi decat in caracterul ursuz al acestuia.
Cand Victor s-a decis dupa inmormantare sa revina in casa parintilor nimeni nu s-a mirat cunoscand afectiunea pe care acesta o avea fata de mama sa, insa mai tarziu cand acesta si-a manifestat intentia de a duce mai departe pasiunea tatalui sau pentru pasarile gri, niciunul dintre apropiati nu a putut sa inteleaga acest lucru, cu atat mai mult cu cat varianta regretului nu putea fi luata in considerare cata vreme Victor nu varsase nici macar o lacrima la inmormantarea batranului. Decizia lui Victor de a continua cresterea porumbeilor ramasi orfani dupa moartea D-lui Istrat, a continuat sa surprinda un timp mai ales datorita inversunarii cu care Victor s-a opus renuntarii la acestia si a daruirii cu care avea grija de ei, insa cu timpul lumea a inceput sa nu se mai mire si poate ca unii dintre ei au decis sa uite aversiunea initiala a fiului vizavi de pasiunea tatalui sau.

va urma

Photo by Gavin Newton