Aşa că îmi fac liste. Liste de cumpărături, liste cu sarcini de îndeplinit la lucru, liste cu cărţi de citit în următoaree două luni,  liste cu filme pe care ar fi bine să le văd cât mai curând. Când nu fac liste, notez în agendă: Marţi, 20:00, sport. Cum aş fi putut să nu ratez mersul la sală dacă nu mi-aş fi notat în agenda pe care nu o deschid decât când notez câte ceva? Dacă nu este suficient de important cât să-şi găsească loc în agendă, mesajul ajunge pe un post-it.

Trecând peste penibilitatea faptului că mă joc de-a omul mare, ocupat şi important, problema reală este că nu înţeleg jumătate din mesajele pe care mi le las.  De la clasicele “miercuri la 10″  sau “marţi la prânz!!!” şi până la imposibilele “nu uita de S.D.T” – unde S, D şi T sunt trei iniţiale cu care, la momentul găsirii mesajului, încep câteva mii de cuvinte în limba română – reuşesc să mă pun singur în faţa unor hieroglife pentru care nu există o rosetta stone.

Cealaltă jumătate a mesajelor – cele pe care le pricep – este constituită în mare parte din sarcini pe care aş vrea să nu le înţeleg. De ex: “dentist, marţi, 17″.

Situaţia devine tot mai gravă, deja nu mai ştiu ce am vrut să spun în titlu. Dar nu-l schimb, că arată bine.

Am admirat-o un an întreg ca un adevărat gentleman, tăcând chitic şi sperând că într-o zi va veni la mine şi mă va întreba dacă nu cumva o plac. N-a venit. În schimb mi-a frânt inima cînd, în parcul de lângă liceu, s-a sărutat în văzul tuturor cu unul din a XII-a. Colegii de clasă a lu’ ăla aplaudau şi fluierau, ei zâmbeau ca doi porumbei, iar eu deja compuneam în gând o baladă la chitară, în Re, Sol şi La, care să evoce iubirea neîmpărtăşită. Din fericire pentru mine, când credeam că totul s-a năruit pe veci, povestea lor de iubire s-a terminat, Rodica redevenind o femeie liberă. De data asta n-aveam să mai stau cu mâinile în sân şi să nu fac nimic pentru a o cuceri. Avea să afle ce simt pentru ea, şi încă într-un mod cât mai rapid şi direct posibil: am scris o piesă de teatru.

Piesa era în versuri, avea trei personaje (Rodica, prietena ei şi un prieten de-al meu – conştient şi scârbit de laşitatea mea – urmau să fie cei trei actori) şi era despre… o iubire ţinută secret. Sigur că ar fi fost mai simplu să-i spun că o plac, dar atunci lucrurile se vedeau altfel. Am scris o piesă de 50 de pagini în versuri, am făcut rost de sală de repetiţii, i-am convins pe cei trei să joace şi am început repetiţiile. Eu eram nu doar dramaturgul, ci şi regizorul. Aşa am început să ne cunoaştem mai bine, să povestim în pauze, ba chiar să mergem împreună spre casă după ore.

Totul mergea conform planului, oricare ar fi fost ăla, până într-o zi când, ajungând la punctul unde ne despărţeam de obicei în drumul spre casă, i-am zis că ar putea oricând să vină pe la mine să mâncăm o prăjitură. Ea a acceptat şi a propus să mergem chiar atunci, eu m-am panicat, am inventat o scuză cum că aveam pregătire la matematică şi aia a fost. S-au spart şi repetiţiile, s-au dus şi discuţiile, nu ne-am mai dus împreună spre casă.

Acum îmi dau seama că nu prea îmi face onoare ce am scris aici şi că am fost un papă-lapte încă de mic, dar asta cred că ştiam deja. Nu o regret nici pe Rodica, având în vedere că am ajuns să-mi întâlnesc jumătatea până la urmă, dar de cariera de dramaturg şi regizor care ar fi putut începe atunci, chiar îmi pare rău.

Înţeleg denumirile date în cinstea unor personaje istorice celebre: Vasile Pârvan, Tudor Vladimirescu, boghi.ro, etc, dar restul? Am copilărit pe strada Labirint, am bătut-o de a un capăt la celălalt şi pot spune că, exceptând vreo două curbe uşoare, este cel mai rectiliniu labirint văzut vreodată. Lângă noi era strada Amforei, şi vă pot asigura că nu se găsea ciob de amforă pe toată strada, nici măcar o cramă sau alt stabiliment care să aibă legătură cu domeniul.

Doi prieteni s-au mutat în urmă cu câţiva ani într-un sat din jurul Timişoarei, de fapt în afara satului, într-o zonă nou construită. Practic, oamenii stau în câmp, fiind singura casă construită şi locuită pe o distanţă de câteva mii de metri pătraţi. Primăria s-a hotărât la un moment dat să numească drumul de pământ ce le trece prin faţa casei. Normal mi s-ar fi părut să numească strada după ei, ca primi locuitori ai acelei străzi. Sau să-i zică strada nouă, că era nouă, ori strada viselor, tineretului ori altă denumire care să sugereze un început de drum al unor tineri. Au botezat-o strada oglinzilor. Este un drum de pământ, în mijlocul unui câmp plin de buruieni, iar ei i-au zis strada oglinzilor. O fi de la băltoacele ce se strâng în anotimpul ploios şi în care şi-a văzut silueta dom primar în timp ce inspecta zona?

Oare n-ar trebui să avem şi noi, locuitorii unei străzi, un cuvânt de spus în privinţa numelui? Să se voteze democratic. Chiar cu riscul de a avea multe străzi cu denumiri de genul Strada Ionescu – Popescu – Georgescu şi doamna Maria de la scara B, etaj 6.

Şi vă daţi seama, stai liniştit la ora de franceză, nu te deranjează nimeni, când deodată simţi cum creşte în tine o bolboroseală ce va deveni în doar câteva secunde ditamai chiorăitul. Dacă s-ar vorbi, dacă ar întreba cineva ceva, dacă ar explica profesoara ceva, nu s-ar auzi chiar atât de rău. Dar cine să zică ceva la un curs de franceză? Toată lumea dă din cap să nu fie luat la ochi, primeşti tema şi fugi acasă.

Şi atunci ce faci? Cum scapi de momentul în care tăcerea va fi spartă de maţele tale nemulţumite? Începi şi răsfoieşti foile caietului în care scrii, tuşeşti like there is no tomorrow, te dai cu scaunul în spate şi în faţă, având grijă ca picioarele scaunului să se frece cât mai zgomotos de podea, orice numai să faci zgomot şi să nu se întoarcă toate privirile către tine ca urmare a  unei reprezentaţii răsunătoare la intestine.

Asta, dragii mei, este o situaţie delicată în viaţă. Nu coduri galbene, portocalii sau mai ştiu eu ce culori. Rămâne însă  întrebarea ce faci după ce ai epuizat toate metodele de a acoperi revolta maţului şi dub-stepul natural 100% se va revărsa în liniştea specifică unui curs de franceză? Pleci capul ruşinat sau te uiţi întrebător la cel de lângă tine? Adică te faci tu de merde sau ai grijă să moară chèvre vecinului?

1. Este o sărbătoare de import

Păi da, că doar Crăciunul ne-a rămas de la stră-străbunicul lui Burebista, care avea grijă să nu treacă un 25 decembrie fără să-i trimită lui Herodot un cadou. Credeţi că grecul a scris de noi că suntem ăi mai drepţi dintre traci pe ochi frumoşi?

2. Este o sărbătoare comercială, care umple buzunarele comercianţilor. Huo. Huo

Aici, într-adevăr, sărbătoare pupicilor se deosebeşte de cea a Crăciunului, sărbătoare care presupune brad, mâncare cât încape şi cadouri peste cadouri, toate gratis prin lege.

3. Eu iubesc în oricare şi fiecare zi a anului

Deci n-ai nimic împotriva iubirii pe 14 februarie, dacă înţeleg eu bine?

Unde mai pui că a devenit atât de mainstream să te opui Valantine’s day, că nu înţeleg împotriva cui se mai revoltă cei care o fac?

Nu are legătură cu cât de scurt sau lung e textul, dacă e scris luni, miercuri sau sâmbătă, dacă îl publici dimineaţa sau seara şi nici măcar dacă ai mâncat din virgule sau ai pus prea multe. Aşa că important e să scrii dacă îţi place să scrii, fără să-ţi baţi prea mult capul. Scrii, nu scrii, vremea poantei trece.

Cum un asemenea scop nu a fost înscris în codul nostru genetic, ne revine nouă, celor mai erudiţi dintre bărbaţii moderni, căliţi în relaţii de lungă durată, să transmitem învăţătura celor mai tineri dintre exemplarele speciei. Propun să purcedem, că acuşi intră colecţiile noi la raft şi s-ar putea să te trezeşti cu misiunea pe masă.

E bine să fii pregătit psihic pentru ceea ce urmează. Dacă ea îţi va spune că trebuie să mergeţi la mall pentru o pereche de pantalonaşi, nu intra ca berbecul în magazin ducându-te direct spre raionul cu pantaloni. Pantalonii sunt doar o idee de moment, socoteala de acasă, cum spune un vechi proverb, nu se potriveşte cu cea din mall. Veţi trece pe la toate produsele, ba chiar de mai multe ori. Vei fi întrebat ce părere ai despre o anumită bluziţă. Nu ridica din umeri, nu te strâmba şi, orice ar fi, nu răspunde cu „dar nu mai ai una la fel?” Cea de acasă sigur e pe altă culoare, are alt material sau anchiorul mai mare. Răspunsul corect este „mmmmm…. draguţă”. Atât, nu altceva. Nu te apuca tu să improvizezi, că sigur vei spune o prostie. Acel „mmmmm” se pronunţă contemplativ, nu altfel. Repetă pronunţia cu voce tare în faţa oglinzii. Alte răspunsuri strict interzise sunt: „cam scumpă”, „îţi face fundul mare” sau „semeni cu maică-ta în bluza asta”.

Dacă alege produse de pe raft şi pleacă spre cabina de probă, nu te bucura ca prostul, încearcă să reţii de unde le-a luat. Este foarte probabil să te trimită după o mărime mai mare, şi chiar dacă ai impresia că vei găsi cu uşurinţă locul, nu va fi aşa. Un magazin este ca o pădure, toate hainele, asemeni copacilor, arată la fel şi adăpostesc animale periculoase.

de aici

Încearcă să pleci de acasă cu mâinile libere, vor fi ocupate treptat de plase şi plăsuţe, de geaca ei, de poşeta ei, de fulăraş şi căciuliţă. Plus că de o mână ai nevoie pentru a mânui cardul. Vei vedea prin magazin semeni de-ai tăi, cu părul ridicat în sus şi fulăraşe peste tricourile mulate pe corp. În ciuda faptului că arată toţi la fel, hainele lor nu sunt uniforme şi deci, nu lucrează în magazin. Aşa că nu le cere să-ţi aducă din depozit o anumită mărime. La fel, dacă vezi pe câte unul îmbrăcat în ceva cu sclipici, nu te rezema de el, că nu-i manechin. Există bărbaţi vii care poartă haine cu sclipici. Nu te gândi foarte mult de ce, acceptă şi treci mai departe.

Dacă la un moment dat, plictisit şi obosit, cedezi şi te apuci să admiri alte fete din magazin, când te va surpinde şi te va lua la întrebări, există un singur răspuns care te poate salva: „mă uitam la bluza tipei şi mă gândeam că modelul acela te-ar prinde mult mai bine pe tine.”

După câteva ore va avea un moment de slăbiciune şi-ţi va zice să mergeţi acasă. Este o capcană. Tu trebuie să o priveşti în ochi şi să o întrebi dacă e sigură că nu vrea să probeze pantalonaşii ăia. Nu trebuie să ştii despre ce pantaloni e vorba, sigur a văzut unii pe care n-a apucat să-i probeze.

Dacă la un moment dat prinzi încredere în tine şi ai impresia că ai putea să-i recomanzi ceva, abţine-te, nu eşti pregătit.

Cam asta ar fi în linii mari, experienţa te va ajuta să rezişti mai uşor şi să pari mai convins de ceea ce faci. Nu uita să te hidratezi, să mănânci bine dimineaţa – s-ar putea să fie singura masă din ziua aceea – şi să încalţi o pereche de pantofi comozi.

Există multe metode de a pune bani deoparte: poţi să-i depui la KFC, transformându-te pe tine însuţi într-o piggy bank în doar câteva luni; poţi să-i bagi la bancă, urmând să primeşti chiar şi până la 10 euro/an dobândă după ce banca îşi va încasa comisioanele de depunere, administrare, numărare, stivuire, verificare, protejare, ventilare seif şi retragere; poţi să-i rogi pe părinţi să îi ţină pentru tine, deşi comisionul de retragere anticipată practicat de bănci sună mai bine decât explicaţiile pe care va trebui să le dai mamei când îi vei cere înapoi. În sfârşit, sunt diverse metode.

Cea mai bună metodă pentru a pune bani la ciorap, este să-i pui deoparte la început de lună (a.k.a ziua de salariu). Şi prin pus deoparte, înţeleg schimbat leii în euro. Tu ştii cât ai putea economisi şi suma respectivă o schimbi în euro. Aşa te vei gândi de două ori înainte de a băga mâna în puşculiţă pentru o bluziţă redusă de la 490 de lei la 475. Dacă schimbul euro – lei nu este suficient pentru a te opri să te bagi în economii, ai putea să investeşti în aur. Dacă nici investiţia în aur nu e suficientă pentru a-ţi linişti pornirile de buyer înnăscut, schimbă şi aurul în plombe.

Ar mai fi de menţionat şi cea mai sigură metodă de economisire, cea care asigură păstrarea intactă a economiilor pentru câteva luni bune: să uiţi bani într-un buzunar. De exemplu, dacă uiţi bani în pantalonii scurţi pe care îi îmbraci ultima dată prin septembrie, nu te atingi de ei până în mai.

Nu înţeleg cu ce te încurcă televizorul? Nu vrei sau nu ai ce să vezi la TV? Nu te uiţi. La un moment dat s-ar putea să vrei să vezi ceva, să urmăreşti o anumită emisiune sau se arde becul din cameră şi trebuie să faci lumină altfel. Alungarea televizorului din casă nu te face mai  bun sau mai deştept, câtă vreme nu te obligă nimeni să-l ţii deschis şi să urmăreşti emisiuni idioate. Televiziunea încă este o sursă de informare şi divertisment, în ciuda prostiilor care se găsesc în volum din ce în ce mai mare.

Aţi renunţa la computer doar pentru că pe internet sunt unii care spun prostii?

Întrebarea este de ce? Ziceam că ştiu răspunsul. Care cred că este “să aibă acces la izvorul de cunoaştere ce se revarsă în sală şi cei care n-au ajuns la eveniment”. C’est bon et vrai, dar chiar e cineva care urmăreşte tweet-urile alea şi îşi zice în sinea lui “chiar mă! ptiii ce chestie”?

Dar sincer, da?

Asta apropo şi de ce zice Dani în începutul textului ăsta.