Oful unui Mudblood
De la Jean de La Fontaine şi până la Jean de la Craiova, oamenii au simţit nevoia să-şi facă ştiută aparteneţa la o anumită zonă geografică. Sau nu, depinde pe unde i–a purtat soarta sau admiterea pe dosar la facultate. Dacă te nimereşti prin Timişoara, de exemplu şi eşti venit din Oltenia, tot de exemplu, vei afla repede de la nişte arieni locali cum că viaţa nu ţi-a făcut tocmai un serviciu şi că tu cu toţi ai tăi (da, toţi oltenii sunt ai tăi) sunteţi leneşi şi nespălaţi. Dacă te tragi din Ştefan cel Mare, eşti beţiv la fel ca stră-stră-[stră]-străbunică-tu’ Ştefan. Şi tot aşa, indiferent de unde ai veni, mai puţin dacă eşti din judeţele învecinate sau din sfântul Ardeal.
Şi asta pentru că prea purii locuitori ai oraşului meu şi ai zonelor amintite mai sus, consideră că aducerea lor de către barză pe aceste coclauri îi face la fel de speciali ca nemţii şi ungurii ce au făcut din oraşul ăsta (şi din Ardeal) motivul mândriei noastre (nejustificate) de astăzi.
Ceea ce nu înţeleg aceşti timişoreni adevăraţi, fini cunoscători ai culturii locale de floarea soarelui vândută la pungă pe stadion, este că tocmai spiritul de toleranţă şi comuniune paşnică a diverselor categorii sociale şi etnice face din Timişoara un loc special.
Sper ca într-o zi soarta să le hărăzească acestor patrioţi locali o noră din Banat, care să fie foarte harnică şi curată şi care să le servească în fiecare seară la cină nişte răbdări prăjite, cum numai bănăţenii darnici ştiu s-o facă.






