Cele două Românii

Dacă, asemeni mie, iei contact cu exteriorul prin intermediu internetului, citind ştiri pe Mediafax şi păreri pe bloguri, ajungi să ai o părere destul de bună despre România. România de pe internet fiind cea a petiţiilor, a campaniilor sociale, a implicării voluntare. România de pe internet este cu recenzii de cărţi, fotografii faine şi oameni implicaţi. România de pe facebook are copii frumoşi, chiar dacă unii pozaţi în oglinda din baie. România de pe bloguri are mulţi oameni ca tine, care râd de OTV, care citesc, văd filme, au păreri. Şi auzi că blogurile sunt citite de 3 milioane de oameni. Şi te bucuri, cum să nu te bucuri?

Şi mai există România fruntaşă la analfabetism, fruntaşă la cele mai multe categorii de infracţiuni, fruntaşă la bolnavi de TBC. România codaşă la numărul de cărţi citite, codaşă la consumul de săpun, codaşă la reciclare.

Şi nu înţeleg cum pot coexista cele două lumi.  Ies pe stradă şi nu văd o ţară a contrastelor sociale foarte pregnante. Am auzit de asemenea discrepanţe sociale, dar mi le imaginam în India, nu în România. Şi atunci?

Nu sunt naiv să cred că tot ce străluceşte pe internet este adevărat, la fel cum nu sunt naiv să cred că tot ce miroase pute, dar dacă e să ne luăm după statistici, cu toate marjele de eroare posibile, prea e ruptă în două România. Şi culmea e că nu mă văd în nici una din cele două jumătăţi, nu sunt nici atât de, dar nici atât de.

Provocările mileniului 3

Care sunt acestea? Hai vă vedem mai întâi care nu sunt. Nu sunt foametea din Africa, cancerul sau SIDA, nici războaiele civile sau criza financiară cu ale ei repercursiuni monstruoase: scăderea ratingului USA de la AAA la AA+ sau miile de greci ce protestează în stradă că li se şterg datorii de miliarde. Nu, astea sunt toate invenţii ale sfârşitului de mileniu 2. Mileniul 3 de fapt, nici nu se poate lăuda până acum cu provocări, şi asta din două motive: 1. este un mileniu, iar mileniile n-au cum să se laude, şi 2. există o singură provocare specifică acestor vremuri noi.

Ei bine, provocarea mileniului 3 este cum să spui la mulţi ani pe facebook. Este ziua unui prieten şi există încă câteva zeci sau sute de doritori care stau la coadă să-i spună la mulţi ani. Dacă l-ai suna – cum făceau bunicii tăi -  o urare simplă nu ţi s-ar părea aşa deplasată, că n-ai avea cum să ştii că eşti al nu ştiu câtelea care s-a limitat la tradiţionalul “la muli ani, bătrâne! Dă şi tu o bere, nu fi lache”. Dar aşa, când îi vezi zidul plin de urări care încep cu la mulţi ani şi se termină cu toate adjectivele pe care le cunoşti, ce drac să-i spui? Cum să fii original când o duzină de fete specializate în poze făcute cu telefonul în baie i-au urat deja şi au pus şi :-* în coadă?

Aş vrea să văd mai multe studii ale cercetătorilor britanici pe această temă. Ar fi un semn că suntem în sfârşit pregătiţi să trăim în prezent şi să dăm piept cu noile provocări ale speciei noastre.

Timişoara şi evenimentele

Există două clişee în legătură cu evenimentele ce au loc în Timişoara. Primul ar fi că în Timişoara nu se întâmplă nimic, dacă e să ne comparăm cu Bucureştiul sau, mai nou, Clujul. Fals! Nu ne putem compara cu Bucureştiul (nu ştiu care e situaţia la Cluj) dar de întâmplat se întâmplă suficient de multe. Există teatru, concerte, festivaluri, proiecţii de filme, etc,  chef să fie.

Al doilea clişeu e legat de publicul timişorean. Cum că ar fi apatic, cum că nu s-ar mişca din case, cum că n-ar şti să aplaude cu aplomb la manifestările culturale de înalt nivel. Mă, nu-i chiar aşa. Eu merg la teatru şi, indiferent că mă nimeresc pe la câte un spectacol al teatrului local sau la unul al unor oaspeţi, sala este plină. La concerte la fel. La expoziţii şi alte întâmplări nu ştiu să zic.

Daaar, există şi manifestări sau evenimente culturale rămase de căruţă. Nimeni nu-şi pune problema că motivul pentru care acestea sunt ignorate s-ar putea să fie nivelul la care se întâmplă lucrurile. Publicul timişorean este pretenţios, nu-l poţi ameţi cu hipstereală ieftină sau lansări de volume de  poezii abstracte pe care le înţeleg doar membrii Uniunii Scriitorilor. Nu suntem apatici, ci ne respectăm pe noi şi pe cei care sunt buni în domeniul lor.

cazul Bookfest

O problemă ar fi şi modul de organizare al evenimentelor. S-au dat coate pe internet zilele astea legat de aparentul fiasco al târgului de carte Bookfest. Înainte de a arăta cu degetul spre Timişoara, trebuie să ne aducem aminte că târgul Gaudeamus merge bine. Cel puţin din punct de vedere al vizitatorilor. Dar târgul Gaudeamus se organizează în zona centrală a oraşului. Pentru că acolo se învârt cei care iau o pauză de masă în timpul săptămânii, pentru că acolo se plimbă lumea în weekend. Location, location, location. În plus, unii oameni se duc la târg pentru reduceri. E firesc să o facă, altfel nu văd de ce ar merge la cumpărat de cărţi într-un cort sau într-o hală, în loc să se bucure de atmosfera plăcută a unei librării.

Bookfest s-a ţinut într-o joi, o vineri şi o jumătate de sâmbătă. Dar s-a ţinut la vreo 4 kilometri de locul în care se plimbă banii prin Timişoara. Dacă discutăm despre partea materială a culturii, atunci cultura trebuie să fie acolo unde sunt banii. Timişoreanul îngâmfat şi apatic n-are nici un motiv să meargă până la cucurigu pentru a cumpăra nişte cărţi pe care le poate cumpăra cu aceiaşi bani la una din cele cinci librării amplasate în centrul oraşului. E simplu.

Dacă nu sunteţi de acord cu mine, explicaţi voi de ce Gaudeamus se organizează de ani buni în Timişoara. De rău ce merge?

Şi, vă rog, nu mai strâmbaţi din nas când la un concert sau altă manifestare culturală publicul nu pică în fund de uimire. Nu orice manifestare de acest gen este calitativă, iar unii oameni nu au nici o problemă să o arate.

Cum ieşi în faţă

Nimeni nu te ştie dacă stai în banca ta şi-ţi faci treaba. La şcoală trebuie să fii cu mîna pe sus, la job să râzi tare şi convins la glumele colegilor, la emisiunile tv să urli cât mai mult, pe internet să înjuri fără milă. Şi în Parlament? Păi în Parlament trebuie să propui proiecte de lege fantasmagorice. Cât să le bage televiziunile în seamă.

Aşa ne-am ales acum ceva timp cu o mie de ştiri despre proiectul lui Victor Socaciu, care s-a hotărît peste noapte că e nevoie de dublaj în română la filmele străine. Toată lumea a sărit în sus, l-a făcut troacă de porci, dar în conştiinţa colectivă a votantului de carieră domnul Socaciu a făcut ceva. S-a auzit de el.

Tot în aceeaşi notă este şi propunerea cu ziua de naştere liberă prin lege. Adică de ce să ne punem problema că angajatorii vor suporta din buzunar o nouă zi liberă prin lege? Cică ar fi bine şi pentru ei, că nu mai ţin sărbătoriţii chef la birou. Evident că proiectul se va duce de unde s-a întors – în adâncurile întunecate ale Mordorului, dar iniţiatorul va rămâne în amintirea noastră un brav luptător pentru drepturile oamenilor oropsiţi de angajatori.

Iată alte câteva posibile zile libere: prima şi a doua zi după finala de la Românii au talent, ziua cârtiţei, 30 februarie, aniversarea cuplului din care face parte angajatul, perioada soldărilor oficiale în mall-uri. Plus toate zilele de luni care pică la începutul săptămânii.

românisme

Citeam ieri în DoR despre presiunile unor ONG-uri pentru înlocuirea sensului din DEX al cuvintelor jidan şi ţigan. Povestea pe lung merită să o citiţi din DoR, pe scurt vă spun doar că se doreşte menţionarea în clar în cadrul DEX-ului a faptului că cele două cuvinte au un sens peiorativ în vorbirea curentă.

Prinzând din aer ideea şi pentru că urmează ca Academia Română să scoată o nouă ediţie a DEX-ului, în care vor fi introduse aceste clarificări, propun să facem aceleaşi demersuri şi pentru cuvântul românism.

ROMÂNÍSM, (2) românisme, s. n. 1. Sentiment național al românilor (I 1); spirit românesc. 2. (Rar) Cuvânt sau expresie specifică limbii române. – Român + suf. -ism.

 Românismul este un termen peiorativ care, în vorbirea curentă, semnifică o treabă făcută prost, pe jumătate, “lasă bă că merge şi aşa”, etc. Sunt convins că dacă am reuşit să-I convingem pe Google că suntem deştepţi, putem să convingem şi Institutul Lingvistic al Academiei că românism înseamnă altceva decât spune DEX-ul.

În definitiv limba o facem noi, vorbitorii ei. Aşa că, dragi tovarăşi, propun să ne mobilizăm şi să îi anunţăm pe cei de la Academie ce s-a ales de sentimentul naţional al românilor. Da’ dacă ne mobilizăm facem treabă, că nu am chef de românisme, bine?

Şah la G4

Se întâmplă şi acum, după foarte mulţi ani, să ne uităm peste fotografiile din copilărie. Ne mai strângem la masă duminica şi, în timpul siestei, ne uităm peste fotografii. Râdem de soră-mea, apoi de mine, apoi de mama – cât de tânără era; şi ce păr lung avea! De fiecare dată când ajungem la fotografiile făcute la Crăciunul din ’88 îmi revine amintirea statică a acelei seri: eu, tata şi soră-mea, în jurul tablei de şah primită cadou. A fost seara în care am învăţat regulile jocului de şah.

***

O dată la patru ani mai ajung prin curtea şcolii unde am făcut primele opt clase. Având încă domiciliul în buletin la adresa părinţilor, merg acolo să votez, secţia de votare fiind – să vezi nimereală – chiar în sala de clasă, de lângă sala de clasă de lângă aia în care am fost eu. Pe acelaşi culoar cu secţia de votare, dar în celălalt capăt, este sala de sport (două săli de clasă unite) – aici făceam orele de educaţie fizică iarna. Prin clasa a patra, domnul diriginte – profesor de educaţie fizică, ne-a anunţat că pe perioada iernii una din cele două ore de sport o vom dedica şahului. Aliniam băncile  lungi, ca alea de berărie, şi ne aşezam faţă în faţă câte doi. Jucam campionate toată iarna. Clasamanentul era mai mereu acelaşi. În mod ciudat (atunci) unii dintre cei mai slabi colegi la învăţătură erau printre primii la şah. Acum nu mi se mai pare deloc ciudat.

***

Amintirea statică cu tata şi soră-mea chinuindu-se să mă înveţe regulile jocului de şah este una dintre cele mai dragi din toată copilăria. Parcă nici următorul Crăciun – când am primit trenuleţul cu baterii!!! – nu a fost la fel de frumos ca ăsta din ’88. Nu pot băga mâna în foc, dar parcă tata m-a lăsat să câştig o partidă, să prind drag de joc. Avem o poză cu toţi membrii familiei în jurul tablei de şah.

***

Am câştigat un singur campionat de şah în acea iarnă din clasa a 4-a. Pentru o săptămînă, cât dura pauza dintre campionate, am fost campion al clasei a 4-a G. Învăţasem de la un coleg – campionul en-titre – cum să dai mat din trei mutări. Am folosit tehnica de vreo două ori, în turul trei nu mi-a mai mers. Am avut de furcă până în finală, dar cu răbdare şi atenţie am reuşit să câştig. Satisfacţia cea mare a fost să-l înving în finală tocmai pe cel care câştiga în mod regulat campionatele noastre, cel cu schema din trei mutări.

***

După succesul de la şcoală şi o pregătire intensă acasă, în primăvară m-am înscris la un turneu de şah din oraş. E foarte probabil să mă înşel, dar cred că se ţinea cam pe unde e Al-kimia acum; în orice caz, pe undeva pe lângă strada Alba Iulia. Părinţii nu erau în oraş, soră-mea era ocupată cu prietenii. M-a dus până la locul unde se ţinea turneul şi m-a lăsat acolo. În primul tur am nimerit cu un puşti însoţit la turneu de părinţi, bunici, un unchi şi vreo doi verişori. Am jucat împotriva unei familii întregi. La fiecare mutare de-a oponentului meu îsi dădeau toţi cu părerea. La un moment dat, pentru că dura prea mult ca puştiul să priceapă ce voiau ei, nu se mai oboseau cu explicaţiile şi mutau în locul lui. N-am zis nimic, mi-am văzut de joc. Nu mă stresa nici ceasul, setat la un minut pentru o mutare. Am pierdut. Repede.

***

Eram singura clasă din şcoală care juca şah la orele de sport. Profu’ era şi dirig’, era decizia lui. Câteodată jucam şi la dirigenţie. Eram chiar mândri, în felul nostru copilăresc, că noi, cei din a 4-a G jucăm şah. Eram mai inteligenţi decât ceilalţi pentru prima dată – G-ul era clasa rebuturilor la învăţătură, ăia care nu aveau 10 pe linie şi coroniţă din garoafe în vară.

***

La sfîrşit, rubedeniile oponentului meu l-au felicitat, erau tare mândri de el. Am aşteptat două ore după soră-mea, care avea încredere în cunoştinţele mele şi mi-a lăsat suficient timp cât să acced în tururi superioare. Aia a fost ziua din care, până mult mai târziu, prin liceu, n-am mai văzut şahul ca pe ceva interesant.

***

Zilele astea am aflat că se doreşte introducerea şahului ca disciplină în şcoli. Aşa mi-am adus aminte că n-am mai jucat demult un şah. Mi-a  făcut chef să-mi cumpăr o tablă nouă şi să joc o partidă cu tata. O partidă în plus de care să-mi aduc aminte peste ani, când voi avea mai multă nevoie de amintiri cu el.

Ţineţi-vă de şcoală!

De şcoala de blog, carevasăzică. Adică de cursurile ţinute de Corina, Cristina, Dan şi Richie, bloggeri locali, dar de renume naţional şi chiar internaţional. Cică pe când Neil Armstrong a ajuns pe lună a găsit acolo un blogger absolvent al şcolii de blog din Timişoara şi, stupefiat, l-a întrebat: Bre, tu cu ce ai ajuns aici? La care bloggerul absolvent al şcolii de la Timişoara i-a răspuns: cu invitaţie de la organizatori. Aşa că fuga de vă înscrieţi aici.De ce să mergeţi la şcoala de blog? Ia să vă dau câteva motive:

1. să învăţaţi cum să-mi daţi link;

2. să nu scrieţi din poignet ca mine, ci documentat şi la obiect;

3. să învăţaţi ce-i de făcut ca să vă citească şi altcineva în afară de mama. Săru’mâna mama.

4. să înţelegeţi istoria blogging-ului în principatele române, de la descălecatul lui A-lister până la invazia valului 2.

Pentru mine cică nu mai e nici o şansă, dar pentru voi, ăştia tineri, încă se mai poate. Ţineţi-vă de şcoală, că altfel ajungeţi ca mine, să nu vă oprească nici o gagică pe stradă şi să vă ceară un autograf pe sânii tremurânzi. Nu vă puteţi imagina ce dureros este.

Later edit: am uitat ce era mai importat, cursul costă cât privitul pe pereţi. Adică e gratis.

Haidaţi la teatru

Ce faceţi în 26 martie? Şi în 23 aprilie? Păi vedeţi? nu-i bine. Haidaţi mai degrabă la teatru, că vedeţi ceva frumos, nu staţi pe străzi şi – cine ştie? – poate aveţi ocazia să vă fotografiaţi cu mine.

În 26 martie se joacă la Timişoara piesa Teatrului Naţional Bucureşti – Egoistul, de Jean Anouilh, în regia lui Radu Beligan. Este o ocazie rară de a-l vedea pe Radu Beligan (interpretează rolul Leon Saint-Pe în piesă), singura punte ce ne-a mai rămas cu teatrul şi legendele lui din vremuri de demult. Eu unul abia aştept să-l văd. Biletele  costă 60, 80 sau 100 de lei, în funcţie de amplasarea în sală.

După ce vă reveniţi din emoţiile acestei piese şi  după ce vă achitaţi de obligaţia contemporană de a-mi ura la mulţi ani pe facebook într-un mod cât mai original, în 23 aprilie mergem la Oscar şi Tanti Roz, după Eric Emanuel Schmidt, piesă a Teatrului Bulandra în dramatizarea şi regia lui Chris Simion. În piesă îi vom vedea pe Oana Pellea, Marius Manole, Antoaneta Cojocaru şi Cristina Cassian. În sală mă veţi putea vedea pe mine, dacă vă uitaţi foarte sus şi foarte în spate. Preţul variază şi aici, 70, 90 sau 100. Sper să nu fi încurcat preţurile între ele.

Na, să nu ziceţi că nu v-am zis. Cius!

Întoarcerea, Viorel Zaicu

Am ales să mă prind în jocul celor de la editura ALL cu vALLuntariatul pentru că mi-a plăcut ideea, pentru că oricum aveam de gând să citesc o anumită carte din colecţia lor – Strada Ficţiunii şi pentru că recenzia mea pune oameni la muncă. Or ce îndeletnicire mai bună pentru mine decât să-i pun pe alţii la muncă?

Am ales Întoarcerea, de Viorel Zaicu, pentru că atât a lăudat-o pretenarul Adrian Voicu, încât am zis să fie ca el. Şi a fost. Întoarcerea este o colecţie de povestiri situate la graniţa dintre arhaic şi dosarele X. Limbajul şi decorurile sunt de acolo, de la bunici. Dacă ai copilărit câteva săptămâni pe vară la coada vacii sau alergând gâştele pe câmp, n-ai cum să nu-ţi recunoşti mamaia şi tataia printre personaje, n-ai cum să nu-ţi aduci aminte de Nea Mitică, ăla care scotea toate maşinile orăşenilor din noroaie cu boii lui sau de ţaţa Veta a lu Buric, cea care făcea brânza mai bună ca oaia şi vaca la un loc. Nea Mitică şi ţaţa Veta nu sunt personaje din povestirile pe care le veţi găsi în Întoarcerea, ci personaje din copilăria mea, de care mi-am adus aminte cu drag.

Spuneam ceva despre o graniţă cu dosarele X şi am lăsat-o ca motanu’ în strachină. Păi cam aşa e, că aproape fiecare poveste din carte are o necunoscută x, dar nu şi un tandem Scully – Mulder care să o rezolve. Are în schimb, alte tandemuri ceva mai neaoşe şi mai savuroase.

Nu mă mai întind cu poveştile, mai bine le citiţi pe cele prinse în cărţulia asta faină apărută în colecţia Strada Ficţiunii la editura ALL.

Textul ăsta face parte din campania vALLuntar şi adaugă vreo 15 minute de voluntariat pentru copiii care lucrează în cadrul editurii. Dacă voi vă apucaţi să comentaţi la acest text, comentariile voastre adaugă minute de voluntariat. Ideal ar fi să comentaţi on-topic, dar puteţi să lăsaţi şi comentarii în care să-mi mărturisiţi iubirea voastră mistuitoare sau orice alte laudeşi cuvinte dulci. Cius!

Fotografiile şocante, meteahnă veche

Suntem mult prea cruzi. Nu doar prin faptul că trecem cu vederea atrocităţi ce nu se întâmplă în imediata noastră apropiere, ci şi prin faptul că am ajuns să celebrăm cruzimea, să o ridicăm la rang de artă, integrând-o în lucrări artistice şi făcând-o astfel mai “comestibilă”. Dacă urmăriţi lista fotografiilor câştigătoare ale titlului World Press Photo, începând cu anul 1955 şi până în prezent, veţi constata, cu câteva excepţii, că imaginile câstigătoare redau cruzimi greu de imaginat.

Copii morţi, oameni desfiguraţi, oameni surprinşi în ultimele clipe de viaţă. Momente dramatice sau situaţii reale încă existente şi de un dramatism extrem, devin artă de cel mai înalt rang în ochii unor specialişti. Le aşteptăm an după an şi aprobăm expert din cap alegerea juriului. O lucrare deosebită, care transmite. Suntem atât de expuşi la cruzime încât nu ne mai şochează nimic?

Chiar nu a fost suprins nici un moment cu conotaţie pozitivă în mai bine de 50 de ani, care să emoţioneze juriul competiţiei?